Abia dacă au trecut câteva săptămâni de când scriam cu plăcere aici despre povestirile evocatoare ale lui Niculae Gheran din seria „Artei de a fi păgubaş” (vol. I, „Târgul Moşilor”), că vânjosul editor ne incită cu un alt volum de-o surprinzătoare actualitate.
Un „Liviu Rebreanu prin el însuşi” - carte alcătuită împreună cu Andrei Moldovan şi tipărită (cam neglijent, pe hârtie proastă şi cu o corectură de neiertat) la Editura Academiei.
161 de surse bibliografice - interviuri, răspunsuri la anchete gazetăreşti, articole, pagini de jurnal, mărturisiri - întinse de prin 1909 în 1943, cu un decupaj magistral şi într-un montaj captivant, care cuprind deopotrivă fiinţa scriitorului, zestrea genetică şi proiectele directorului Teatrului Naţional, opţiuni literare, politice, sociale şi perioada tulbure a episoadelor maghiare de tinereţe (anii ofiţeriei din Gyula), dramatugia şi filmele, jurnalismul împătimit, polemicile inerente şi febrila problemă naţională, activitatea preşedintelui Societăţii Scriitorilor Români (într-o atmosferă viciată, plină de ranchiune, acuze, atacuri sub centură, cu inamici precum Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, G.M. Vlădescu, Romulus Dianu) şi a conducătorului Direcţiei Educaţiei Poporului (instalat acolo în prezenţa lui Iuliu Maniu), familia şi detractorii, lunile de detenţie din 1910, arestarea din 1918 (foarte probabil în urma denunţului făcut de A.D. Herz), evadarea şi peripeţiile aderente, traseele diplomatului cultural din anii treizeci, aventura lui „Ion” („soţia mea a venit după mine cu manuscrisul cusut într-o saltea. Era pericol să fie confiscat şi de nemţi şi de români. Înainte de a mi-l aduce în Moldova, manuscrisul a odihnit o vreme în casa de bani a pictorului Jean Steriadi”) şi încă altele.
Peste tot şi în toate - cultul echilibrului şi fascinaţia centrului, seninătatea care învinge umorile, gândirea comprehensivă, aglutinatoare de contrarii în numele armoniei interioare, un românism substanţial şi o exemplară pasiune a creaţiei. O adevărată conştiinţă artistică, aşa cum vremurile postbelice n-aveau cum să mai nască (urmele ei merg până la Marin Preda).
Găsim un Rebreanu care se declară optimist incurabil, foarte superstiţios, care iubeşte cel mai mult din propria-i creaţie nu „Ion”, „Pădurea spânzuraţilor” sau „Răscoala”, ci cruzimile erotic-simbolice din „Adam şi Eva”, care considera „excepţional” roma nul „Maitreyi” al lui Eliade (acelaşi Eliade care în decembrie 1935 declara că, în timp ce lui D’Annunzio statul italian i-a dăruit o moşie la aniversare, „la noi, Liviu Rebreanu continuă să se lupte cu chiria şi lemnele”). Un preţuitor al romanului englez („mi-a fost cel mai apropiat”, îi citează cu patos pe Dickens, Thackeray, George Elliot, Thomas Hardy, Kipling, Galsworthy) şi al realismului (nu agreează deloc romanul la persoana întâi). Pentru el, francezii au „epicul pur, raţional”, englezii „epicul amănunţit, nebulos”, ruşii „epicul imensităţii”, iar nemţii „epicul orchestral”.
Format la şcoala lui Goethe şi Schiller, admirând intens „Don Quijote”, „Guliver” şi „Suflete moarte”, Rebreanu era convins că „misiunea Transilvaniei este de a aduce în viaţa românească acea concepţie de seriozitate de care aceasta are aşa de multă nevoie. Lipsa seriozităţii este unul din cele mai grave neajunsuri ale societăţii noastre. Transilvania este un adevărat rezervor de seriozitate. Eu cred în destinul acestui neam, cred în viitorul lui strălucit. Repet însă: trebuie să începem prin a fi serioşi. Acesta este un lucru capital”, declara el în 1942.
Pagini aspre (meritate) despre dezbinarea lumii româneşti, cu precădere a breslei scriitoriceşti: „Simţământul unei solidarităţi profesionale e inexistent la scriitori”. Pe de altă parte, „revendicările chelnerilor sau ale oricărei cor po raţii sunt întotdeauna sprijinite, chiar fiind excesive. Cererile scriitorilor, fie ele cât de modeste, găsesc veşnic detractori sau ironizatori, de obicei tocmai dintre scri itorii înşişi”, ofta Rebreanu în 1926.
Vă închipuiţi dumneavoastră câteva zeci de astfel de volume „X par lui-meme”, de la Caragiale la Cărtărescu ?