În sfârşit, după o susţinută campanie editorială, Stelian Tănase publică la Polirom primele două volume din seria „Istorii subterane“.
Un „Dosar secret“ Cristian Racovski, despre care scriu acum, şi-o sumedenie de Note ale Siguranţei despre avangardiştii noştri (dintre care mulţi erau în solda bolşevismului, fie direct, fie prin intermediul suprarealismului parizian), cu care-mi voi îngădui să vă delectez săptămâna viitoare.
Cine este cât de cât familiarizat cu corespondenţa Caragiale-Gherea- Zarifopol îşi va aduce poate aminte de dulcea, suav... anarhica prezenţă a „doctorului“ Cristian Racovski între două glume şi trei aluzii parşive privind „Costicuţia“, socialismul gherist, răscoala de la 1907, takismul cu gură de aur şi dorul berlinez de icrele moi de la Sinaia şi Bucureşti.
Ei bine, cine s-ar fi gândit în 1912, la moartea lui Caragiale, că acelaşi Racovski avea să figureze în 1919 în conducerea Komintern şi în prezidiul Internaţionalei Comuniste, alături de Lenin, Troţki, Zinoviev şi Fritz Platten, pentru ca în 1938 să fie judecat împreună cu Buharin, Rîkov ş.a., taxat ca troţkist, şi executat în 1941? Perfect în logica sistemului!
Născut în 1873, într-o familie înstărită, la Kotel, în Bulgaria, Hristu Stancev (viitorul Cristian Racovski) era nepotul lui Gheorghi Sava, eroul naţional al Bulgariei. Insurgent de mic, este exmatriculat din liceu pentru activităţi revoluţionare, în 1892 vine în România la congresul socialdemocraţ ilor bulgari, unde-l cunoaşte pe Gherea, pentru ca un an mai târziu să-l cunoască pe Engels la congresul Internaţionalei Socialiste de la Zürich. Anul următor va da ochii cu Kautsky, Bebel, Karl Liebknecht, fiind expulzat din Berlin sub acuzaţia de anarhism.
Tot pentru asta va fi expulzat şi din Rusia în 1900. I se refuză naturalizarea în Franţa, se apropie de Troţki şi Plehanov spre nemulţumirea lui Lenin, după care se instalează la moşia de la Mangalia, întemeiază „România muncitoare“ şi „Viitorul social“, dar în 1907, la întoarcerea de la congresul Internaţionalei de la Stuttgart, nu mai este reprimit în România. Visul lui de atunci (şi de-o viaţă) i-ar ferici pe mulţi dintre admiratorii de azi ai lui Putin: federaţia statelor balcanice socialiste, ideal susţinut şi în 1915, când Racovski este vizitat la Bucureşti (în 1912 i se restituise cetăţenia română) de însuşi Helphand-Parvus, agentul spionajului german care a instrumentat trenul leninist al puciului bolşevic din 1917.
După ce-i jefuieşte şi umileşte în 1918 pe refugiaţii români din Odessa, în 1919 devine preşedinte al Ucrainei, pentru ca, în fine, în 1920, să fie judecat în contumacie la Bucureşti şi condamnat la moarte. Sentinţă împlinită de Stalin abia după două decenii, după ce Racovski îşi va fi adăugat în CV posturile de ambasador la Londra (1923), la Paris (1925), fiind declarat în 1927 persona non grata în Franţa, exclus din PCUS, exilat la Astrahan ş.a.m.d. Documentele reunite de Stelian Tănase îl înfăşoară pe fabulosul anarhist într-o horbotă de informaţii deopotrivă dramatice, instructive şi amuzante.
De-o parte, afli că Max Goldstein, cel care pune în decembrie 1920 bomba în Senat (trei morţi şi mai mulţi răniţi), făcuse parte la Odessa din batalionul revoluţionar român şi lucrase sub ordinele lui Racovski atunci când acesta (pe fundalul revoluţiei de la Budapesta) plă- nuia invadarea României. De cealaltă parte, dai de testamentul din 1916 al acestui atlet al revoluţiei mondiale şi vezi că marele luptător întru victoria proletariatului deţinea bine mersi 825 de oi, 42 de vagoane de cereale, 50 de cai, o sută de porci, tractor, maşină de treierat etc.
Voluntari basarabeni plătiţi de el ca să-i împuşte pe ofiţerii români, conspiraţii bolşevice pe bani nemţeşti, amanta Frieda Friedman, gazetari complici de la „Adevărul“... plus alte condimente din istoria social-democraţiei fără faţă umană. Cuminte şi „imparţial“ cu toate partidele, nenea Iancu n-are nicio vină. Vorba lui Pampon: „Ce căuta neamţul în Bulgaria?!?“