DAN C. MIHĂILESCU: Franţa şi comunismele valahe

Pesemne că Gavin Bowd, profesor la universitatea britanică din St. Andrews, a fi aflat că în ultimii ani am scris şi vorbit de mai multe ori despre isprăvile sale culturale în ce priveşte România interbelică, episodul bucureştean al lui Paul Morand, trimisul lui Pétain şi Laval în România antonesciană ş.a.

Altminteri nu-mi închipui prin ce minune m-am trezit cu acest cărţoi din partea D-Sale, apărut anul trecut la Editura pariziană L’Harmattan: „La France et la Roumanie communiste”.

Vreo patru sute de pagini care merg de la evocarea paşoptismului nostru inflamat de Michelet şi înfiinţarea Institutului Francez la Bucureşti, în 1924, sub direcţia lui Alphonse Dupront (nume aproape legendar pentru iubitorii lui Cioran et. co.), până la vizita cuplului Aragon-Elsa Triolet în Bucureştii lui 1947, vizita premierului Ion Gheorghe Maurer în Parisul lui Charles de Gaulle, 1964 (relatată în Scânteia la vremea respectivă de un tânăr promiţător pe nume Tudor Vornicu), cazurile Caraman, Ecobescu, Haiduc, Goma, Virgil Tănase şi refuzul lui François Mitterrand de a păşi pe Otopenii lui Ceauşescu, în ianuarie 1989 („e un sistem condamnabil, anacronic şi care alterează conştiinţa umană. Mă voi duce în RDG, dar nu şi în România”), trecând prin afacerea Parisot, 1950 (a cărui iubită, Florence Bastaki, era una şi aceeaşi persoană cu agentul HF4), figura lui Nuselovici Moldoveanu, reprezentantul PSD în Franţa, trecerea lui Roland Barthes pe la Institutul Francez de pe Dacia în 1948-’49 (când Alexandru George l-a văzut asistând impasibil la epurarea cărţilor din regimul defunct), sejurul Vichy-ist al lui Cioran şi Eugene Ionesco, tensiunile franco-germane din mandatul lui Paul Morand (citit prin memoriile lui Jean Mouton), opţiunea comunismului ceauşist pentru Renault şi nu pentru Ford, Fiat sau Mercedes şi, în general, permanenta supraveghere de la Kremlin a relaţiilor dintre PCR şi PCF.

Sinteza lui Gavin Bowd (care de bună seamă că se impune tradusă cât mai iute) se sprijină nu doar pe convorbirile avute cu Ştefan Andrei, Pierre Blotin, Florin Constantiniu, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil, Şerban Papacostea, Petre Roman, Mihai Sturdza şi Virgil Tănase, dar mai ales pe studii la CNSAS, Arhivele Naţionale şi MAE, în arhivele PCF, ale Muzeului Rezistenţei (Champigny- sur-Marne) şi, fireşte, pe documente aflate la Quai d’Orsay, Ministerul francez de Externe. Apropo de acestea din urmă, neapărat e de văzut raportul făcut în iulie 1975, când se pregătea vizita lui Chirac (pag. 280), cu o Franţă care se temea de concurenţa Germaniei şi a Statelor Unite în România, ca şi de pericolul în care se afla limba franceză în insula ortodoxă de latinitate pe nume România, unde se vedea „vivement concurrencée par l’anglais et l’allemand”. (Oare cum or suna rapoartele de acum ?)

Autorul sesizează precis decizia Franţei - care ştia că pierde teren aici încă de la 1920 - de a lăsa germanilor forţa economică, ea conservându-şi influenţa culturală. Cum ar veni, numai frişca, nu şi blatul. E cât se poate de instructiv să urmăreşti coregrafia manevrelor politico-economice care duc de la rolul lui Napoleon III şi al masoneriei franceze în Unirea Principatelor până la, să zicem, achiziţionarea de Air Busuri (şi nu de Boeinguri) în guvernul Petre Roman.

În context, un capitol incitant este dedicat locului românilor în Rezistenţa franceză. Chiar: de câte ori ne-am gândit în aceste două decenii de libertate la biografia unor Ana Pauker, Mihail Florescu, Gaston Marin, Boris Holban, Alexandru Jar, Sarah Hersmann, Valter Roman, Cristina Luca Boicu, Gh. Vasilichi, Pavel Cristescu, Ion Marinescu ş.a., mulţi dintre ei evrei proveniţi din teritoriile recuperate în 1919 ? Dialectica Moscova-Paris-Bucureşti, cu subtextul conspirativ politic al mişcărilor de avangardă, defineşte o arhitectură ale cărei cotloane au încă nevoie de multă lumină.

Una peste alta, Gavin Bowd este un autor care merită mult mai multă atenţie.