Zoltán Rostás, harnicul culegător de istorii orale, profesor de sociologie şi comunicare, preocupat de posteritatea lui D. Gusti şi a echipelor (sale) regale de acum şapte, opt decenii - dar şi de antropologie culturală, statistică, urbanism şi etnopsihologie, la confluenţa rânduielii şi reveriilor interbelice cu sărăcia, cruzimea, deriziunea şi alienarea socială de azi - a publicat recent la Curtea Veche două volume care vin perfect sub condeiul comentatorului acum, între 1 şi 8 martie.
Împreună cu Sorin Stoica (regretatul prozator alături de care a coordonat în 2006 „Tur-retur. Convorbiri despre munca în străinătate”), Zoltán Rostás a reunit sub titlul „Jurnal de cămin” vreo 25 de mărturii despre viaţa studenţilor din căminele bucureştene (Leu, Grozăveşti, Regie, Kogălniceanu, Panduri, Pallady, Fundeni, Căminul Universităţii de Arte), şocantă însumare de mizerii, grotesc, promiscuitate, corupţie, delăsare, prăbuşire şi tot ce se mai poate înşira pe firul netrebniciei specifice „neantului valah”. În căminele studenţeşti din 2009 aproape totul este exact cum auzisem şi eu în urmă cu 30 de ani, când eram în facultate: şpaga pentru locuri şi sforăriile pentru cazare, ţevile sparte, WC-urile înfundate, frigul, şobolanii, gândacii, văruiala decojită, neoanele sparte, mochetele arse, mobilierul delabrat, paranghelii demenţiale, administratori discreţionari şi femei de serviciu mai ceva ca vajnicele comisăroaice din lagăre, bietele rude care vin la clacă să zugrăvească încăperea nepoatei, căratul damigenelor cu apă, scurtcircuitele care te lasă în beznă chiar în seara de dinaintea examenului, prostituţie, alcoolism, ierburi, seringi... tot să revezi „432”-ul lui Cristian Mungiu!
„Jurnal de cămin” este o carte puţin zis tulburătoare. În fapt, contactul cu acest proces de lentă, dar sigură şi sadică (ba uneori şi jovială!) animalizare este o durere neputincioasă, o umilire sinistră. La sfârşitul lecturii exasperante, te simţi murdărit, împroşcat de o forţă irepresibilă, aproape violat, ca să nu mai spun de resemnarea atroce care-ţi creşte progresiv în minte, cum că nu mai e nimic de făcut, în cămine, ca de altfel în toată România. (Dar oare chiar aşa să fie?)
Slavă Domnului, acestei cărţi îi face pereche „Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind”, unde Zoltán Rostás se aliază cu Theodora-Eliza Văcărescu şi un grup de studente (doar un băiat între 16 fete!) şi adună 17 destine de femei (românce, unguroaice, nemţoaice, evreice) între 70 şi 92 de ani, din Vrancea, Ialomiţa, Slatina, Basarabia, Giurgiu, Tulcea, Bucureşti, Rm.-Vâlcea, Ploieşti, cu calificări, religii şi profesii dintre cele mai variate : ţărănci, activiste, secretariat literar la Teatrul Bulandra, profesoare de pian sau biologie, croitorese, învăţătoare etc. şi, desigur, casnice. Este al cincilea volum de istorii orale realizat cu studenţii de la Facultatea de Jurnalism, după „Istorii la firul ierbii”, 2003, „Televizorul în micul infern”, 2004, „Activiştii mărunţi”, 2007, şi „Tur-retur”-ul deja citat.
De-a lungul mărturiilor feminine se derulează toată istoria mare, de la morţii basarabeni din Siberia la decembrie 1989, cu străjeria, „votaţi soarele”, rebeliunea legionară, Carol II, Căpitanul şi „Mihăiţă”, cu mareşalul Antonescu (a cărui soţie îi spunea modistei „aoleu, mă duc acasă, că vine Nelu!”, iar mareşalul „mă trimitea să-mi iau ciocolată şi bomboane”), anii de foamete de după război, căsătoriile la 18 ani, bombardamentele americane şi avioanele prăbuşite pe maidanul din spatele casei, cutremurul din 1940, Conservatorul şi Teatrul Bulandra, cu operaţiuni de contrabandă, ţigani furăcioşi la cimitir, mormanele de cărţi arse de comunişti, comportamentul civilizat, boieresc, al soldaţilor şi ofiţerilor germani faţă de sălbăticia hoardelor asiat-sovietice, inclusiv cooperativizarea forţată, deportările, Canalul, exilul voluntar, sionismul, cazanul „de două deca” umplut cu untură şi îngropat în grădină de frica rechiziţionării, descurcăreala generală din ceauşism, secretari de partid ajunşi profesori de istorie pentru care „Baltagul” sadovenian era „un om gospodar, care a ieşit primul să dea pământul la colectiv...” ş.a.m.d.
Plus inevitabila morală a fabulei: „Bine nu ţi-e niciodată, că noi, românii, nu suntem mulţumiţi niciodată. Tu crezi că politicienii ăştia se gândeşte la noi? Tot la ei se gândeşte, cum să-şi umple ei sarsanalele...”.