DAN C. MIHĂILESCU: Evocările unui „rău“ fermecător

Nu credeam să ajung vreodată să-l regret şi să-l evoc nostalgic pe Şerban Cioculescu.

Era tot ce se poate închipui mai deosebit de idealurile criticii literare întru care ne-am format şi în care credeam cu dulce-crudul fanatism al tinereţii. Om de şcoală veche, mic burghez îmbibat de clasicismul francez şi de sfânta retorică a veacului Luminilor, social-democrat, polemist de cafenea, ironic şi calamburgiu, şarjând aluziv, picant şi fermecător, „Şerban cel Rău“ - cum era poreclit în presa literară - era un atlet al pozitivismului, al raţionalităţii necondiţionate. Chiţibuşar, fascinat de filologicale şi citind exclusiv prin filtrul preciziei obsedante, „Moş Cioc“ era alergic la cele metafizice, adorator de Caragiale tatăl şi crunt vitregitor de Mateiu, nepăsător persiflant de Eliade şi hărţuitor al bufonadelor lexicale nichitastănesciene, chit că-l venera pe Arghezi şi slujise-n tinereţe modernismul, sincronismul şi estetismul lovinescian. Pătimaşi artişti ai criticii creator-narcisiace, ai hermeneuticii, misticii poetice şi labirinturilor baroce, noi îl exasperam de-a binelea pe venerabilul factolog, cu care binevoiam, de altfel, să şi polemizăm subtextual, mai ales după ce-i prindeam câte-o filipică antiludică tipărită taman în „Scînteia“...

Ce mai încolo-ncoace, aşa istorie literară cum făceau Domnia Sa, Zigu Ornea şi Mircea Zaciu nu mai avem (cu, slavă Domnului, unica excepţie pe nume Alexandru George) şi mi-e teamă că nu vom mai avea.

Aşa se face că am recitit acum cu alţi ochi „Amintirile“ pe care i le reeditează Simona Cioculescu la Muzeul Literaturii Române (prima ediţie a apărut în 1975, a doua în 1981). Dacă ar fi trăit şi după 1989, Cioculescu (1902-1988) şi-ar fi rescris, cu siguranţă, în deplină libertate evocările. Ar fi lăsat ca atare paginile despre Mihalache Dragomirescu, N.D. Cocea, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, despre Ştefan Bezdechi, Camil Petrescu, Rebreanu, „Kalende“, Adrian Maniu, Puiu Iancovescu, Cezar Petrescu sau Gh. Brăescu, dar ar fi pus, cred, mai multe adevăruri (inconfortabile ceauşismului) la E. Lovinescu, Vladimir Streinu şi Ion Barbu, poate chiar şi la Iorga sau Arghezi. Tot aşa, îmi place să presupun că figura (antinomică) a fratelui său, Radu Cioculescu (născut în 1901, mare maestru în masonerie, intelectual rasat, traducător de Proust, care-a făcut puşcărie în 1941-’42, fiind arestat din nou în 1949, murind în 1961 în închisoare), ar fi fost cu totul altfel conturată acum, decât în tuşele copilului „ochios şi ocheşel, poznaş şi bun de gură, care se întorcea seara târziu acasă, cu hainele prăfuite şi nasturii smulşi. Îl invidiam pe Radu pentru că era preferatul mamei. Eram teribil de gelos“.

„M-am născut şi am copilărit în Bucureştii cei vechi, numai în centru canalizat şi electrificat. Puţine erau curţile cu cişmele. Sacagiii îşi debitau de două ori pe zi marfa curată şi rece. Felinarele, aprinse seara cu prăjina şi stinse la fel în zorii zilei, pâlpâiau alene. Un dement inofensiv străbătea strada la ore fixe şi îşi vestea trecerea cu versurile fatidice: Eu sunt cel mai mare de pe mare / Cine mă miroase moare“.

Pe atunci încă se citeau („am fost din adolescenţă un cititor nesăţios“) Pierre Loti, Georges Ohnet, Paul Bourget şi Henri Bordeaux, pe lângă Anatole France. Copilul „foarte ruşinos, debil şi expus răcelilor“ va ajunge peste ani să primească astfel de dedicaţii de la Camil Petrescu: „Lui Şerban Cioculescu, acest spirit care ezită între raţionalismul amabil-sceptic şi raţionalismul neînduplecatiacobin“, să-l contreze pe Rebreanu în juriul Societăţii Scriitorilor (acesta dorindu-l premiat pe Mircea Eliade, Cioculescu preferând-o pe Hortensia Papadat- Bengescu), dar şi să-l citească în noiembrie 1951 pe Ion Barbu în condica de reclamaţii de la „Capşa“: „Filtrul care mi se serveşte uneori e o contrafacere. Această neregulă aplicată mie, pentru care cafeneaua e un fel de cabinet de lucru, înseamnă pur şi simplu sabotagiu“.

Şi câtă ironic-amară istorie în cartolina lui Blaga din 14 mai 1954: „Dragă Şerban, îţi mulţumesc pentru calda urare de 9 Mai, ziua Victoriei. Te îmbrăţişez, Lucian“!