Mâine la prânz, Editura Humanitas lansează „Jurnalul Oanei Pellea”, prefaţat de Ioana Pârvulescu.
O carte neobişnuită în peisajul nostru cinic, derizoriu, egoist, mercantil şi mârşav, prin puritatea, sinceritatea şi generozitatea cu care-şi oferă prospeţimea senzorială, reflecţiile, tristeţile, bucuriile, dialogul cu Dumnezeu. Nu faceţi greşeala de a pătrunde în lectură la modul năduşit, năclăit, surexcitat şi pripit sau, dimpotrivă, cu acea sastiseală acidă, răuvoitoare, suspicioasă, care, din nefericire, multora dintre noi le-a ajuns a doua natură. Răsuflaţi larg câteva momente şi încercaţi să călcaţi mental printr- o iarbă deasă, răcoroasă, plină de rouă.
Un mic, dar infailibil ritual purificator, care o să vă ajute să acceptaţi că - în mijlocul bâlciului nostru sordid, dezumanizat, decreştinat şi fără căpătâi - există o fiinţă dăruită acelei Rânduieli care-l fascina pe Mircea Vulcănescu, văzând-o esenţială pentru neamul românesc. O fiinţă deopotrivă puternică şi gingaşă, eterică şi stihială, care a moştenit haiducia voievodală a tatălui şi jubilaţia dăruirii materne şi căreia nu-i este nicidecum frică de reacţiile sardonice pe care le pot provoca denudarea sufletească, frenezia credinţei, fervoarea intelectuală şi curăţia simţirii.
Oana Pellea şi-a notat, din 2003 în 2009, nu atât detaliile vieţii actoriceşti, reuşitele profesionale din ţară şi din străinătate, cât meandrele sufleteşti, ezitările tulburi, plânsul solitar, efervescenţa prieteniilor, moartea mamei, singurătatea chiliei de la Tismana, dar mai ales „blestemul de iubire” pe nume România. Fireşte, ne întâlnim cu Giorgio Strehler, Ciulei, Peter Brook sau Radu Beligan, cu Gina Patrichi, Zefirelli, Ileana Predescu, Polanski, Mihalkov, George şi Mihai Constantin, cu Ştefan Iordache, Adrian Pintea, George Banu, ca şi cu Cioran, Horia Bernea, Patapievici şi mulţi alţii. Însă, dincolo de simplitatea ataşantă a admiraţiei, centrul de greutate rămâne eul, fiinţa care se scrie. Se scrie cu uimire, exaltare, nostalgie.
Dacă-i citeşti ziarele „ai certitudinea că te afli în iad. Nimic sau aproape nimic bun, care să dea speranţă”. Furatul din cimitire (se fură crucile mai ales la Săpânţa: „sfatul primarului : oamenii să-şi ia crucile acasă”), mitocănia, „senzaţia de ţară părăsită”, fobia la cultură (mai mult de trei sferturi dintre noi nu calcă pe viaţă în vreun teatru), „sentimentul construcţiei pe nisip”, jubilaţia la nimicnicie şi ura faţă de ceea ce reuşeşte. „România ca un animal, un urs anesteziat cu ochii tulburi. Imagine de urs înfometat care caută noaptea în gunoi, pe furiş, de frică. Urs cu lanţuri la picioare, pus să danseze spre batjocura mârlăniei. Urs cu tinichea de coadă, urs înşelat, minţit, furat, scuipat, alungat, înfometat... Înşelat”.
„Mi-e milă şi ruşine de poporul meu. Mi-e lehamite.” „Nu pot să nu văd boala ţării mele. Nu o pot minţi spunându-i : eşti nepătată şi sănătoasă. Nu. Aş minţi, şi ea ar şti asta. Îmi iubesc ţara atât cât îmi îngăduie ea s-o iubesc.”
„Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educaţie, subcultura, mârlănia. Doare - doare - doare (...) Stai la rând, Românie! Parte din tine trebuie să înveţe. Să înveţe să se spele, să vorbească româneşte, să se respecte. Să se ierte. Scriu cu durere, cu mare durere despre ţara pe care o iubesc. Dar trebuie să ne trezim.” O confesiune care ne smereşte tocmai pentru că ne înalţă.