În ultimii ani, am vorbit şi scris adeseori cu entuziasm şi respect despre ediţiile Sandei Golopenţia, despre admirabila-i tenacitate întru resuscitarea scrierilor părinţilor săi, Ştefania Cristescu şi Anton Golopenţia, cu exemplară acribie şi pricepere în tot ce ţine de recontextualizarea unui material istoric, sociologic, etnologic şi statistic imens.
Cel puţin restituirea marilor opuri coordonate de Anton Golopenţia precum „Românii de dincolo de Bug“, seria de Opere a aceluiaşi, cu corespondenţa interbelică şi dosarul de condamnat postbelic, laolaltă cu masivul corpus documentar legat de şcoala sociologică gustiană, compun substanţa unui capitol de istorie socio şi etnopsihologică încă departe de-a fi cercetat şi înţeles în ultimele-i consecinţe. Dar pe lângă uriaşa muncă documentară, pe lângă cariera profesorală în semiotică, dialectologie şi etnologie, Sanda Golopenţia mai are o preocupare incitantă. Este un bun şi fidel observator al exilului românesc.
Născută în 1940 la Bucureşti, s-a stabilit în 1980 în SUA, unde a predat de atunci cursuri de italiană, pragmatică literară, literatură franceză, semiotică ş.a. la New York (Cornell University, Ithaca), Nashville (Vanderbilt University) şi Providence (Brown, Rhode Island).
Într-un fel sau altul toate acestea (plus ceva din substraturile unor volume precum „Cartea plecării“, 1995 sau „America, America“, 1996) se revarsă acum într-o cuprinză toare culegere de articole, recenzii, evocări şi interviuri, „Emigranţii Carter“, publicată la Paideia, unde prietenia, pentru noi aproape legendară, dintre Proust şi fraţii Antoine şi Emanuel Bibescu stă bine alături de un Cioran care „se plimba prin Jardin de Luxembourg cu un măr în buzunar, cam cum bătea Traian Herseni aleile Grădinii Botanice din Bucureşti“, unde Paul Miron şi Cornelia Comorovski se intersectează cu cartea din 1929 a Christinei Galitzi (doctorat la Columbia University) despre începuturile imigraţiei româneşti în Statele Unite, iar franco-americanii din noua Anglie, cartea Ancăi Hartular „Merem la America“, din 1996, sau emigranţii care au beneficiat de campania lui Jimmy Carter din 1976 pentru drepturile omului în spiritul acordurilor de la Helsinki sunt bine înconjuraţi de reflecţii despre diplomaţia culturală, despre angajamentul politic al intelectualilor, singurătăţile, frustrările şi depresiile exilului şi utopia unui Institut al Amintirii, care să „facă operaţia de sinteză îndrăzneaţă a eforturilor bune“ pentru conservarea şi resuscitarea „trecutului încă apropiat“. Însă cel mai tare, isterizant subcapitol al cărţii este „Clişee despre România în Statele Unite şi în Anglia“, câteva studii de caz care ar trebui continuate într-o sinteză. Ce ni se povesteşte aici e revoltător, greţos, de un reducţionism consternant. Lasă că-n mai toate massmedia europene România-i prezentată ca ţara ţiganilor, cerşetorilor, copiilor abuzaţi, abandonaţi sau vânduţi ilegal, o ţară campioană la TBC, SIDA, accidente cerebro-vasculare şi alte minuni dintr-astea, că figurăm pretutindeni ca un paradis al fără- delegii ş.a.m.d.!
Dar să treci oceanul şi să te vezi taxat generic, ca român, drept „ins fără coaie“, „infam“ şi „dobitoc“, să afli că „sub Ceauşescu fiecare spiona, femeile îşi spionau bărbaţii pentru o căpăţână de varză, tatăl îşi spiona fiul pentru un ou şi elevul şi-ar spiona profesorul pentru carne sau în speranţa vreunei slujbe viitoare“, în vreme ce România - „cultură musulmană“ pentru unii! - apare într-o panoramare istorică drept o ţară „acut conştientă de inferioritatea ei, excesiv de mândră de trecutul ei dubios şi dedându-se din instinct acţiunii de mediere, între alte bande mafiotice“ - asta-i prea de tot! Că e vorba de un roman al Mariannei Wiggins, un eseu autobiografic de Juliana Geran Pilon sau un manual de istorie de Norman Davies, 1998, cert e că suntem „infamous“, „fuckheads“, „fucking Romanians“, o ţară cu „alcool de prune, rahat şi suspiciune“, unde majoritatea copiilor se nasc „în urma violurilor la locul de muncă sau pe străzi, în spaţiile publice“... Sigur, o să mi se spună (îmi spun şi eu) că toate astea sunt nişte biete excepţii, jucării mediatice de senzaţie, cu o arie de circulaţie fatalmente restrânsă şi care nu au nicidecum dreptul să alimenteze vreun puseu valah de americanofobie. Da. Dar tot te sufocă de furie şi neputinţă! Citeşti şi te cruceşti.