După ce a scris o carte de referinţă despre Cioran („Un trecut deocheat, sau Schimbarea la faţă a României“, 1999, reeditare 2004), Marta Petreu începe la Biblioteca Apostrof o serie de volume „Despre bolile filosofilor“, inaugurată cu acelaşi Cioran, un adevărat atlet al ipohondriei spectaculoase.
Mi-aduc aminte cum îl tachina ori se amuza cu tandreţe Monica Lovinescu bârfindu-l pe marele campion al nihilismului, cel care prona nimicnicia vieţii şi valoarea supremă a sinuciderii, cum sărea ca ars la cel mai banal guturai, evitând cu groază şi stricteţe anumite colţuri ale străzilor pariziene în care se ciocneau curenţi de aer ameninţători pentru rinitele sale!
După un motto din „Caietele“ lui Cioran („ar trebui să existe o singură biografie: a bolilor noastre“), Marta Petreu începe prin a face inventarul maladiilor - reale şi închipuite - ale colericului răşinărean, un „fanatic fără credinţă“, cum se autodefinea. Sunt câteva zeci, de la furnicături în picioare, dureri de cap şi de gât, până la hipertensiune arterială, trecând prin sinuzită, neurastenie, miopie, meteodependenţă, gastrită, angoasă şi câte altele, ca să nu mai vorbim de cumplitele insomnii de la douăzeci de ani (care, într-adevăr, i-au marcat gândirea, comportamentul şi stilul) ori de Alzheimerul octogenarului. Nu am găsit altă definiţie mai pregnantă a bătrâneţii decât mărturisirea lui Cioran dintr-o scrisoare: „nu trece săptămână fără să înregistrez câte-o demisie a organelor“!
Acuma, sigur că, din cohorta factorilor care determină într-o măsură sau alta fiinţa scriitorului şi „organismul“ operei de artă (geografie, climă, ereditate, istorie, etnopsihologie etc.), germenii patologici ai ADN-ului au cea mai mare forţă de amprentare. Iar când Cioran, tot în corespondenţă, enumeră metehnele familiei (surprinzător de asemănătoare aluatului eminescian), invariabil atins de fiorul masochist ce-i contura tot mai apăsat spectrul eşecului şi zădărniciei a toate, mai că înclinăm să-i dăm dreptate când afirmă că „tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală“. Inclusiv, deci, gândirea şi cărţile lui.
În schimb, când spune că nu crede „decât în explicaţiile biologice şi teologice ale fenomenelor psihice. Biochimia pe de o parte - Dumnezeu şi Diavolul pe de alta“, e la fel de clar că ne aflăm în faţa voinţei de şocare, a unui impuls teribilist provenit din fascinaţia pentru extreme, specifică paradoxalului nostru moralist.
Pentru Cioran, ca şi pentru Nietzsche, Kierkegaard, Schopenhauer et Co., boala este nu atât absenţa binelui, cât prezenţa răului, a demonicului. Boala este intruziunea maleficului. Eşti locuit de boală, umilit de durere, desfiinţat ca energie autonomă. Devii chiriaş în propria-ţi făptură. Cioran defineşte boala ca pe o cădere din rai. Raiul, fireşte, e „plicticos“ prin huzurul nepăsător şi angelic, în vreme ce patologia e forfotire drăcească prin sânge şi mădulare, spectacol urât, grotesc şi (auto)compătimitor, amestec de durere, alint şi voluptate. De unde şi - compensator - rolul ei fertilizant pentru naturile creatoare artistic. Suferinţa ne recopilăreşte, ne smereşte şi ne biciuieşte. Ne readuce la neputinţa originară, la adevărata măsură. Adică la „memento mori“, aşadar la Nimic. E de-a dreptul chinuitoare imaginea pe care ne-o oferă Cioran despre tânărul insomniac care era, deambulând disperat nopţile printr-un Sibiu sumbru şi faustic, desenat ca-n romanul gotic cu vampiri. Cum să dezlipeşti imaginea demoniei insomniace, crud răzbunătoare - pentru care toţi oamenii normali, cei care au parte de somn, merită decapitaţi -, cum s-o dezlipeşti, zic, de un debut precum „Pe culmile disperării“?
„Caracterul monoton şi repetitiv al operei sale se explică prin faptul că s-a născut din experienţa corpului dureros al lui Cioran însuşi“, notează Marta Petreu. Asta ne arată „nu numai că arta sa poetică este î ntr-adevăr somatopsihică, ci şi cât de autentic, cât de cinstit a fost Cioran ca autor: ne dăm seama că el s-a inspirat din trupul său, plătind cu aceeaşi monedă - trupul şi durerile lui - toate rândurile pe care le-a scris“.