Haig, Jeni şi Arşavir Acterian, cea mai spectaculoasă „treime a nenorocului“, cum ar fi spus Blaga, din literatura română.
Cel dintâi (1904-1943), om de teatru cu studii şi relaţii regizorale extrem de promiţătoare în Germania şi Anglia, sorbit de elanurile legionare şi trimis să moară - nici nu împlinise 40 de ani - la Cotul Donului. Jeni (1916- 1958), care ar fi putut să devină o prezenţă scenică şi eseistică strălucitoare, în constelaţie cu Alice Voinescu, Alice Botez şi Clody Bertola, eşuează profesional şi sentimental şi moare în chinuri cumplite la 42 de ani, lăsându-ne doar „jurnalul unei fete greu de mulţumit“, carte de aprige combustii senzoriale şi intelectuale. Supravieţuindu-le, Arşavir, fratele mijlociu (1907-1997), a trecut şi el prin febrele legionare (chit că în toamna lui 1932 era încă disputat de ambele extreme, persuadat, adică, de Mişu Polihroniade spre paguba lui Alexandru Sahia), ceea ce avea să-l livreze din greu temniţelor comuniste (1949-1953, 1959-1964).
Din fostul secretar de redacţie de la „Vremea“ fraţilor Donescu, prieten cu toată generaţia lui Eliade, Cioran, Vulcănescu şi Comarnescu, fascinat la rându-i de Nae Ionescu, apropiat pe viaţă de Eugen Ionescu şi Emil Botta, lucrând zeci de ani la o antologie a Mirării, pentru a eşua într-o lungă şi stufoasă agonie, cu anxietăţi şi fervori metafizice sporite pitoresc de fondul coleric şi pasional, nu s-a ales decât acest „Jurnal“ (1929-1945, 1958-1990) editat acum la Humanitas, ce reuneşte întregul fond memorialistic al „leneşului năpăstuit“.
În anii ’90, ce căutam cu precădere în pagina lui erau mărturiile, portretele, scenele de grup, savuros-picante graţie sagacităţii observatorului. O puzderie de personaje cuprinse cu fină, aspră sau tandră ironie în banduliera acestui om aflat parcă permanent într-un soi de levitaţie autopersiflantă, deşi muncit ritmic de „dracii împieliţaţi şi enervanţi ce-mi dau de furcă într-un cârd de îngeri ascultători“.
De această dată, ce m-a atras a fost spectacolul omului, sincer eşuat, trăind mereu sub spectrul „deconfiturii“. „Conştiinţa suspendării, plictiseala, scârba“.
„Dispoziţia mea pentru crize sufleteşti“. „Lipsă de voinţă. Este în mine o conştiinţă a provizoriului oricărei acţiuni, oricărui ideal, care pulverizează dintru început orice perseverenţă“. „Sunt un mediocru. Stofă de anahoret n-am (mişună pofte în mine şi devin uşor prada lor), cap de filosof n-am, poet nu sunt, ca să fiu romancier sunt lipsit de imaginaţie, spirit ingineresc sau milităresc ori de aventură n-am dovedit nicicând, munca brută mă găseşte fără vocaţie, sexualitatea mă devitalizează, băutura, fumatul şi toate celelalte le-am socotit întotdeauna degradante, politica nu constituie pentru mine un ideal, ci o păcăleală...“ - iată cum îşi rezumă la 63 de ani vocaţia de marinar pe „corabia cu rataţi“. Ricanări la adresa unui Eliade excesiv de ecumenic şi savant, atracţia faţă de Pârvan şi rezervele faţă de Iorga, un Cioran „cu ceva rusesc“ în sufletul junelui anarhic şi nihilist, „sublimii Crai“ ai lui Mateiu Caragiale, „autorul unei proze fără egal în literatura românească“, sucelile lui Şuluţiu, capriciile ludice ale lui Emil Botta, un Ştefan Roll dubios, un Zaharia Stancu generos (la ordin?) în zorii ceauşismului cu foştii adversari, reticenţa ţepoasă faţă de arta lui Brâncuşi, ca şi faţă de suprarealism în general, notaţii de lectură într-un evantai onomastic demn de Nicu Steinhardt (Dostoievski, Virginia Woolf, Cehov, Pascal, Mallarmé, Unamuno, Racine, Baudelaire, Balzac, Proust, Gide, Novalis, Thomas Mann, Papini, Poe, Nietzsche, Strindberg, LÈon Bloy, Raymond Aron etc.) - toate compun armura fragilă a spectatorului conştient că „nu ştiu (nu se poate şti) nimic, în fond. Toată ştiinţa şi toate subtilităţile noastre sunt doar un moft. Stai şi te miri. Te miri că gândeşti, că scrii. Te miri că trăieşti. Te miri că te miri“.
Octogenar discret, plăpând şi hâtru, Arşavir era, în toate, o duminică de om. Frate cu „Solitarul“ ionescian, ameninţat de „întunecatul April“ al lui Emil Botta. Cum îi scria Cioran, „îndoiala este singurul lucru durabil. În afară de înţelepciune, nu ne rămâne mai nimic“.