În dimineața zilei de 12 ianuarie, așa, puțin înainte de ora 10, poporului român i s-a tăiat respirația. Aidoma fratelui său mai mare din anii ’50, poporul sovietic rămas fără suflu în momentul anunțării morții Tătucului Stalin, și românii au amuțit de emoție la aflarea unei vești căzută trăsnet dintr-o postare de pe facebook: Dacian Cioloș candidează la europarlamentarele de anul acesta!
„Candidez!” a spus fostul staroste al Guvernului Meu, pentru care „a trebuit să moară oameni”, după cum a recunoscut Klaus Iohannis, grație unui act ratat cât statuia lui Sigmund Freud din curtea Facultății de Medicină din Viena. „Îți dai seama că te vor ataca, că vor spune că vrei să pleci la Bruxelles?“, ar fi încercat să-l răzgândească prietenii care îi vor binele la modul călduț, a mai adăugat el. Cum este și firesc pentru un om serios, și-a învins însă șovăielile firești, generate de fibra egoistă din oricare dintre noi, și a pus binele poporului înaintea intereselor mărunte. Peste asta, știindu-se a fi nu doar un mare patriot, gata de jertfă pentru ai săi, dar și un intelectual pregătit la un înalt nivel, a decis fără cale de întoarcere că „România are nevoie vitală de a fi reprezentată în Parlamentul European de oameni competenți, care să lupte pentru binele tuturor românilor.” Cum să nu decizi așa ceva, când știi de ce anume are țara nevoie și când realizezi că fix tu ești acela?
După cum ne amintim, Dacian Cioloș a fost parașutat în Piața Victoriei de la Bruxelles - acolo ocupa funcția de consilier al președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker - în fruntea Guvernului Meu, în 17 noiembrie 2015, după tragica diversiune de la Colectiv. Înainte de asta, până la sfârșitul anului 2014, fusese comisar european pentru agricultură și dezvoltare rurală. Premier a fost ceva mai mult de un an. După care, a început adevăratul circ, unul care l-a pus în umbră pe cel din timpul guvernării sale. Simținduse probabil dator pentru că i-a stricat rostul așternut de SIE la Bruxelles, președintele Iohannis a demarat o întreagă căzneală pentru a-l plasa când în fruntea PNL, când în fruntea USR. Partide cuminți în relațiile cu președintele lor, căci doar al lor este, ambele au luat foc, nu mai țineau cont de nimic, atunci când auzeau de el. USR a fost chiar în pragul unei serioase crize interne din cauza lui Cioloș. Liberalii l-ar fi acceptat în partid, hai, chiar și în echipa de la vârf, dar nu ca șef al partidului, așa cum acesta condiționa ferm. Altfel spus, niște oameni îi căutau un job rezonabil, iar cel pentru care erau îngăduitori nu accepta decât dacă i se acorda locul celor care încercau să-i facă un rost. În limba română atitudinii de tipul ăsta, a celui pe care îl inviți la masă, pentru că este clar nemâncat, și el se așază pe scaunul tău, în capul mesei, i se spune cumva, știm toți cum.
La jumătatea anului 2017 a devenit clar că nici USR, nici PNL, nu-i acceptă ifosele și pretențiile deșănțate. În fața evidenței, Cioloș a declarat că decizia de a nu face „pasul spre Uniunea Salvați România” îi aparține. Aidoma femeii părăsite care anunță că „nu se mai putea”, drept pentru care l-a dat pe „nenorocit” afară din casă. Atitudinea asta aflată la întretăierea ridicolului cu obrăznicia, așa cum am mai scris, m-a făcut să-l întreb foarte sincer de ce nu își caută un job? „Un job onest, de agronom, nu v-ar aranja, că tot nu ați muncit pe bune în viața dumneavoastră? Măcar un șef de colectiv la un cules de vie, de livadă, de ceva, un maistru la un cazan de țuică, o chestie acolo. Vedeți că SIE are niște ferme agricole, de ce nu cereți o detașare la una din ele?”, am continuat eu, neputând să mă abțin de la ironia din final, care făcea însă trimitere la o chestie foarte adevărată și serioasă.
Nedumerirea mea era totală și așa a fost până sâmbăta care a trecut. Nu înțelegeam în ruptul capului ce tot vrea pe aici, prin țară, după încheierea misiunii de premier al Guvernului Meu, încredințată de Cooperativa UESIE. Chiar îmi spuneam că cei de la UE cred sincer că este un mare specialist european, un tehnocrat de valoare continentală, și că ard de nerăbdare să-și termine misiunea încredințată în „țara aia a lui” ca să se întoarcă la Bruxelles pentru a descurca lucrurile ajunse vraiște cât a lipsit.
Cum, dom’le, mă gândeam, ăsta stă să cerșească bani pe facebook și funcții de vârf pe la partide, ce misiune ingrată o avea prin țară, de atârnă pe la uși, pe la Cotroceni, arde gazul pe la fel de fel de mitinguri, ca să-și facă imagine la pârliții ăia de tefeliști, cum de stă să se facă de cacao pe aici, prin țară, și nu se întoarce pe sute de mii de euro anual, înalt funcționar european, la ăia care spun că este o valoare și par a nu mai avea răbdare până se întoarce? Nu înțelegeam în ruptul capului!
Am înțeles abia în momentul în care Dacian Cioloș și-a anunțat candidatura: nici cei de la Bruxelles nu sunt interesați de el, la fel cum nici în țară nu a fost nimeni. Dacă ar fi fost, l-ar fi chemat acolo din capul locului, imediat după ce i-a murit Guvernul Meu. Valoarea lui incomensurabilă, aprecierea de care se spunea că se bucură acolo este doar un mit cu care au fost prostiți românii și care a pocnit ca un balon de săpun. Nici cei de acolo nu-l vor, așa cum nu l-a vrut nici Nicușor Dan, nici Alina Gorghiu, nici nimeni. El în schimb ar vrea înapoi la Bruxelles. Dar ca să ajungă iar acolo, din nou pe bani cu lopata, pentru că cei de acolo nu se arată deloc interesați să-i ofere un post, Dacian Cioloș trebuie să candideze și să fie votat. Ca să fie votat, spune că s-a decis să facă asta ca „să lupte pentru binele tuturor românilor”. Minte! O face doar pentru el! Nu vrea altceva decât ceea ce tot a cerșit prin țară: Bani și Putere!