Noul război dintre creștini și musulmani din Nagorno-Karabah este un nou focar peste care Erdogan toarnă gaz.
Un editorial de Bennoît Buissonier în Présent, pe care l-am tradus pentru cititorii EvZ.
Informația circula deja în cercurile celor bine informați: Turcia a orientat fluxul de jihadiști sirieni, pe care îi evacua din Idlib spre Libia, în direcția Nagorno-Karabah.
În iulie, Turcia profitase, cu un scandalos spirit provocator, de o operațiune de blocadă asupra coastelor libiene întreprinsă de NATO (Operațiunea „Sea Guardian”), pentru a escorta vase port-container cu muniții, vehicule… și jihadiști.
Cu o asemenea ocazie, un vas turc a prins chiar în radarul său de tragere (ultimul avertisment înainte de deschiderea focului) o fregată franceză, „Courbet”, care dorea să inspecteze una dintre aceste faimoase nave.
Care sunt originile conflictului din Nagorno-Karabah? Ele datează din vremea lui Stalin și a URSS, când, în 1924, biroul caucazian al Comitetului Central al partidului bolșevic decide ca această regiune, dintotdeauna armeană, să fie atribuită Azerbaidjanului.
Stalin, el însuși georgian, nu putea ignora că această decizie va constitui un factor de dezbinare. Nu este exclus să fi acționat deliberat, cu intenția de a slăbi prin ură și ranchiună această regiune strategică, punct de acces și fortăreață în sudul URSS.
Situația are o asemănare frapantă cu Crimeea, atribuită arbitrar Ucrainei.
Stalin nu știa că va oferi, de dincolo de mormânt, un cadou de aur masiv pentru politica lui Recep Tayyip Erdogan. Această politică pare reglementată de mecanica fluidelor. Liderul turc folosește robinetul cu migranți pentru a șantaja Uniunea Europeană și a destabiliza Grecia, după cum folosește robinetul cu jihadiști pentru a destabiliza Libia. Și, acum, Armenia.
Pentru un musulman, un teritoriu care a aparținut o singură dată Islamului, rămâne pentru totdeauna.
Din acest motiv, de vreme ce Nagorno-Karabah a fost sub jursdicție legală azeră, musulmanii consideră că regiunea le aparține, în dispreț față de realitatea istorică.
La fel ca în Balcani sau Kosovo, unde, coincidență, moștenirea comunistă este de asemenea prezentă.
Un alt exemplu: Islamul consideră în continuare Spania, Al Andalus, că este a sa, prin dreptul care îi revine cuceritorului.
Prezența jihadiștilor importați „par avion” pe frontul din Nagorno-Karabah a fost confirmată de Emmanuel Macron, care a denunțat-o viguros.
Și Vladimir Putin a cerut recent o încetare imediată a ostilităților.
Recep Tayyip Erdogan a stabilit drept condiție prealabilă pentru orice acord de încetare a focului retragerea trupelor armene.
Armenia este o țară care a pierdut 90% din teritoriul său de-a lungul istoriei sale multimilenare. De aceea, evacuarea Nagorno-Karabah nu este categoric o opțiune pentru moment.
Consecințele diplomatice încep să se facă simțită. Armenia și-a repatriat recent ambasadorul din Israel, din cauza sprijinului acordat acestei țări Azerbaidjanului, în special prin vânzarea de armament extrem de dificil de contracarat, precum dronele sinucigașe.
Pe de altă parte, trebuie subliniat sprijinul diplomatic acordat de Viktor Orban Azerbaidjanului, care este o pată pe obrazul unei țări, Ungaria, care se prezintă ca un bastion catolic.
Să amintim acest adevăr, care va fi reamintit în toate articolele noastre viitoare având ca subiect Turcia și țările sale satelit: dacă nu oprim Turcia la frontierele ei, nu o vom mai opri până la zidurile Vienei.