Cel mai modern sistem de atenuare a şocurilor seismice a fost montat anul trecut la o clădire din Bucureşti. Rezultatul scontat: un cutremur cu intensitate de 8 grade pe scara Richter devine insesizabil.
Azi se împlinesc 34 de ani de la producerea ultimului mare cutremur în România. Seismul din 4 martie 1977 a provocat moartea a peste 1.570 de persoane şi dărâmarea a 31 de clădiri în Bucureşti: trei imobile nou-construite şi 28 vechi, datând din perioada interbelică. EVZ prezintă două secvenţe determinante din seria măsurilor de protejare a clădirilor construite în România. În 1940 şi în 2010
Primul episod a survenit cutremurului din 10 noiembrie 1940 şi a constat în întărirea grinzilor orizontale ale palatului nou al Băncii Naţionale a României, astfel încât, în timpul balansului, să poată prelua 5% din greutatea pe verticală a imobilului. La vremea aceea, a fost o premieră. În baza acestui calcul, se proiectează până în ziua de astăzi. Cel de-al doilea episod s-a consumat în urmă cu un an, în 2010, şi a presupus aşezarea unei clădiri aparţinând Academiei de Studii Economice pe nişte tampoane antiseismice, fabricate în SUA. Autorul acestei intervenţii este inginerul Eugeniu Iordăchescu, 82 de ani, cel care, în anii ’80, a translatat 23 de clădiri civile, blocuri şi biserici, pentru a face loc sistematizării dictate în epoca Nicolae Ceauşescu. Introducerea unor mecanisme care să absoarbă şocurile seismice la baza clădirilor poate să coste câteva sute de mii de euro, dar oferă avantajul imunizării unei construcţii la cutremur. Intervenţia tehnică a lui Eugeniu Iordăchescu este o premieră naţională. Orice clădire poate fi pusă pe suspensii Iordăchescu şi fiul său, Adrian, conferenţiar la Universitatea de Arhitectură, sunt posesorii unui brevet de invenţie pentru procedura aplicată în urmă cu un an. Ea presupune separarea suprastructurii de fundaţia clădirii, prin tăiere şi introducerea unor piese numite "amortizoare" şi "izolatoare" între cele două părţi ale construcţiei. Potrivit inginerului, această operaţie este posibilă indiferent de înălţimea şi de vechimea clădirii.
Felul în care cei doi reuşesc să separe fundaţia de suprastructură, făcând loc pentru amplasarea sistemelor antiseismice, este una dintre cheile brevetului pe care îl posedă şi e o procedură strâns legată de tehnica pe care Iordăchescu-tatăl şi-a perfecţionat-o în anii '80 - în momentele în care desprindea clădirile de sol şi le muta în locurile permise de noua sistematizare. Un imobil degradat
Imobilul ASE este construit în 1906 şi, în urmă cu trei ani, din cauza stării sale avansate de degradare, a fost introdus într-un proces de reparaţii capitale. Rectorul ASE, Ion Roşca, explică de ce a ales această inedită metodă de securizare a imobilului: "O consolidare în mod clasic ar fi fost foarte scumpă şi dificilă. Am optat pentru punerea clădirii pe suspensii pentru că, după următorul cutremur puternic, ar fi trebuit reconsolidată, apoi, după un alt cutremur, re-reconsolidată. N-am fi făcut decât să cheltuim mereu alţi bani, împovărând-o prin fortificarea continuă a grinzilor".
Utilajele antiseismice montate sub clădirea ASE - 80 de izolatoare şi 18 amortizoare - au costat un milion de euro. Potrivit lui Iordăchescu, ele funcţionează similar suspensiilor unui automobil şi au capacitatea, în acest caz, de a reduce şocul unui cutremur de 8 grade pe scara Richter la o intensitate de doar 4 grade, ferind suprastructura clădirii de orice fel de deformări plastice. Amortizoarele se pot monta fără evacuarea imobilului. Pe parcursul consolidării corpului ASE, profesorii au ţinut cursuri în clădire. De anul trecut, imobilul din Calea Griviţei este interconectat la Institutul Naţional de Fizica Pământului, care îi monitorizează comportamentul în timpul seismelor. 1 milion de euro au costat sistemele antiseism montate sub clădirea ASE de pe Calea Griviţei
ROADE DE RĂZBOI
Amortizoarele, inventate pentru armata SUA
Potrivit inginerului Eugeniu Iordăchescu, sistemele de amortizare a undelor seismice sunt rezultatul "coborârii descoperirilor militare în viaţa civilă".
Iniţial, au fost folosite de aeronavele armatei americane care, până la inventarea lor, nu puteau ateriza pe portavioane în condiţii de siguranţă. Exceptând ţara lor de provenienţă, SUA, amortizoarele antiseismice au fost folosite de industria construcţiilor în Japonia, Italia, Coreea de Sud, Taiwan, China, Noua Zeelandă, Emiratele Arabe Unite şi Mexic.
Primăriile din San Francisco, Los Angeles şi Oakland, campusul universităţii californiene UCLA, clădirea parlamentului din Wellington (Noua Zeelandă) - toate, imobile ridicate în urmă cu cel puţin 80 de ani - sunt aşezate pe amortizoare antiseismice.
Şi Primăria Municipiului Bucureşti, aflată acum în consolidare, va avea, potrivit proiectului, arcuri de atenuare a undelor de şoc ale cutremurelor.
Iordăchescu a făcut proiectul pentru aplicarea acestui sistem şi la Biserica Fundenii Doamnei, la Biserica Kretzulescu, la corpul clădirii ASE de pe strada Eminescu şi la monumentul Arcului de Triumf de pe bulevardul Kiseleff.
Inginerul octogenar spune că primul imobil pe care a vrut să îl aşeze pe arcuri a fost clădirea paşapoartelor de pe Calea Rahovei, aflat, în 1984, pe lista obiectivelor demolabile. O neînţelegere administrativă a făcut ca imobilul să nu mai apuce să fie translatat şi echipat cu amortizoare, fiind pus la pământ printr-o dispoziţie dată chiar de Nicolae Ceauşescu, în urma unei vizite sumare întreprinse în zonă.
Eugeniu Iordăchescu studiase metoda "implantului de amortizoare" în literatura de specialitate străină şi ar fi fost curios să încerce încă de atunci acest experiment. Astăzi nu îi pare rău că a ratat ocazia: arcurile pe care ar fi aşezat clădirea paşapoartelor din Rahova ar fi fost arcuri de locomotivă: mult prea elastice pentru scopul pe care ar fi urmat să li-l hărăzească. VULNERABILITATE
Blocurile de pe colţ, victimele predilecte ale cutremurului din 1977
Multe dintre blocurile prăbuşite la cutremurul de acum 34 de ani erau poziţionate pe colţ, având ieşire la două străzi. Inginerul Iordăchescu explică o posibilă cauză a vulnerabilităţii lor: clădirile situate pe colţ sunt, în multe cazuri, asimetrice şi ne-paralelipipedice, astfel încât centrul lor de greutate nu coincide cu centrul lor de rigiditate. Consecinţa: în timpul seismului, între centrul de greutate şi centrul de rigiditate se creează o forţă care poate răsuci clădirea în jurul axului vertical făcând-o să se prăbuşească.
ISTORIE
Una dintre primele clădiri cu structură anti-seismică din România a fost palatul nou al BNR. Inginerul de rezistenţă al imobilului murise la cutremurul din ’40, strivit sub molozul blocului Carlton
Clădirea BNR de pe strada Doamnei din Bucureşti este unul dintre primele imobile din România a cărui structură de rezistenţă a fost concepută să preia forţele orizontale provocate de cutremure. Motivul reconsiderării soluţiilor de proiectare a clădirilor de până atunci a fost seismul devastator din 10 noiembrie 1940, cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Ric ter, catastrofă în care îşi pierduseră viaţa aproximativ 1.000 de persoane
Conformându-se unui normativ italian, armătura noului palat al BNR a fost reproiectată, în 1941, şi gândită să suporte, în plan transversal, forţe de 5 % din greutatea totală a structurii. Ineditul acestei informaţii a fost adus în actualitate de Nicolae Noica - ministru al lucrărilor publice în guvernarea CDR şi profesor de istoria construcţiilor - după cercetări făcute în arhiva BNR.
Potrivit lui Noica, până în 1940, structura de rezistenţă a clădirilor se alinia unui normativ german. Spre deosebire de Italia, Germania - ţară lipsită de risc seismic - lua în considerare doar forţele verticale la proiectarea scheletului de fier-beton al unui imobil.
Când cutremurul din noiembrie 1940 s-a produs, lucrările la corpul nou al clădirii BNR abia începuseră. Erau la stadiul fundaţiei. Ştefan Mavrodin, inginerul de structură, nu a apucat să le vadă finalizate. Noaptea de 9 spre 10 noiembrie l-a găsit acasă, într-unul dintre apartamentele foarte elegantului bloc Carlton din centrul Capitalei. Mavrodin a fost una dintre victimele prăbuşirii blocului.
O jumătate de an mai târziu, în 1941, consilierul-şef al guvernatorului BNR, inspectorul general Victor Bruckner, a acceptat ca proiectarea rezistenţei să fie preluată de un alt inginer, Tudor Constantinescu.
În referatul pe care l-a întocmit, a scris: "Clasa întâi din circulara italiană comportă acţiuni orizontale egale cu 10% din sarcinile verticale: aceasta este pentru terenurile clasic seismice şi dă sporuri mai importante de cheltuială. Pentru noi, clasa a doua, care prevede numai sarcini orizontale egale cu 5% din cele verticale îmi pare mai potrivită".
Executantul întregii lucrări de construire a noului palat al BNR a fost antrepriza "Sonaco" - proprietatea inginerului Liviu Ciulley, tatăl regizorului cu acelaşi nume. Proiectul de arhitectură a purtat semnătura lui Radu Dudescu.
Ocol în jurul procentului de 5%
Potrivit profesorului Nicolae Noica, deşi, în 1941, proiectanţii au conceput structura de rezistenţă a clădirilor astfel încât să suporte, la mişcările pe orizontală, forţe de 5% din greutatea imobilului, ulterior, acest procent a fost micşorat în etape succesive.
Astfel, în anii ’60, securitatea clădirilor a pierdut primatul în faţa considerentelor economice, făcând un prim pas înapoi: procentul a fost coborât la 3-3,1%.
La începutul anilor ’70, regimul comunist a dictat economii şi mai drastice, iar procentul a căzut la 2,9%.
După dezastrul produs pe 4 martie 1977, proiectanţii au urcat procentul din nou la 4-5%, reconformându-se matematicii din urmă cu patru decenii. Noica spune că azi există clădiri concepute să suporte forţe orizontale de 6-7%. <iframe title="YouTube video player" width="560" height="450" src="http://www.youtube.com/embed/ifO-GN21CeQ" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
<iframe title="YouTube video player" width="560" height="450" src="http://www.youtube.com/embed/3fqDUplkz2Q" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>