În urmă cu un an şi jumătate am cunoscut un pictor ale cărui creaţii mi s-au părut mai mult decât interesante şi mai altfel. Numele lui are un uşor accent irlandez, Aidan Andon.
După cum spune chiar el, „este numele pe care mi l-a dat tatăl meu. A plecat când eu aveam 5 ani. Nu mai ştiu nimic de el. L-am revăzut când aveam 20 de ani, dar atât. Din ce mi-au povestit familia şi cunoscuţii era foarte inteligent. Îşi cumpăra reviste ruseşti de şah şi ţin minte că în camera părinţilor mei, era o masă unde avea tabla de şah şi inventa mutări. Dar a ales să plece. El a fost cu ideea acestui nume. Ce a avut în minte nu ştiu. Nici nu pot să merg să-l întreb. Am avut probleme când eram copil, pentru se luau de mine ceilalţi, pentru că ieşeam în evidenţă şi nu eram în normalitatea lor. Am prieteni de eram mici şi nu ştiau că mă cheamă aşa. Mă mai cheamă şi Adrian. Şi toţi îmi spuneau astfel”.
Dacă la început m-a atras frumuseţea picturilor lui în alb şi negru, altfel decât ce văzusem până atunci, curând aveam să descopăr un suflet aşa cum în viaţa aceasta ţi se întâmplă să întâlneşti o dată, cel mult de două ori. Aidan Andon este interesat de aproapele lui într-un mod în care cei care sunt plătiţi pentru acest lucru nu reuşesc. Nu se gândeşte să acumuleze pentru sine, să pună la ciorap sau sub saltea, dimpotrivă. Ce are dăruieşte tuturor, fără să se gândească dacă acel aproape este român sau ţigan, sărac sau bogat, rău sau bun, catolic sau ortodox, prim-ministru sau aurolac. Povestea lui de viaţă bate multe filme. A avut curajul şi generozitatea să mi-o împărtăşească şi l-am admirat pentru ceea ce este. Nu ştiu dacă e vorba de faptul că este special, că are talent, minte sau suflet, timp sau bani la dispoziţie pentru a face pentru copiii care nu au familie, bătrânii care nu au pe nimeni sau pentru oamenii care nu au alt adăpost decât strada tot ceea ce face. Ştiu doar că nu am cunoscut pe nimeni capabil să se sacrifice într-atât încât să facă miracole în fiecare zi pentru a vedea un zâmbet pe chipul unui copil sau al unui bătrân.
„Povestea mea este una lungă. Am făcut 14 ani contabilitate. Era o afacere de familie şi am făcut şi eu aceeaşi meserie. Am fost însurat, am divorţat. Am vrut să fac mereu câte ceva. Zugrăveam case, mă băgam în tot ce se putea. Era ceva care nu-mi dădea pace. După ce am divorţat am simţit nevoia să fac altceva, iar un prieten m-a întrebat dacă nu vreau să plecăm din ţară. Am făcut o listă cu posibilele ţări în care am putea pleca, Germania, Italia, Spania… Şi i-am propus Asia. Unde? Nu ştiam. Cunoşteam pe cineva în Filipine. Am plecat în două săptămâni. Ne-am hotărât la o cafea, ne-am cumpărat a doua zi bilete expres, ca să fim siguri că plecăm, şi nu au fost ieftine. Le-am luat doar dus, fără retur. Şi am plecat. Am stat doi ani acolo. Ne-am plimbat prin toată Asia. Zona unde locuiam era o insulă în Filipine. Insula avea un kilometru pe şapte şi o puteai vizita într-o zi. În prima lună a fost fain, a doua mai puţin. A treia deja eram puţin agitat. Nu ştiam ce să mai fac. Plecam în Manila sau în alte zone. Plecam ca să treacă timpul. Ideea iniţială a fost să facem un business, numai că acolo e o problemă să faci asta ca străin. Trebuie să te asociezi cu un localnic, trebuie să-i dai 60 la sută din acţiunile firmei şi nu-ţi convine să investeşti în viaţa altuia. Aşa că… am făcut cârnaţi româneşti şi mici. Am început într-o joacă, pentru că mâncarea lor e foarte dulce. După câteva luni aveai stomacul praf. Am zis să facem noi ceva ca acasă. Am făcut mai întâi brânză, dar nu prea ne-a ieşit. Era cheltuială mare, trebuia să ai de unde să te aprovizionezi cu lapte… Era mai complicat. La cârnaţi a fost uşor. Am cumpărat maţe, le-am curăţat, le-am spălat, am cumpărat carne, condimente, tot ce trebuie. Şi din asta am trăit. Am vândut cârnaţi. Prietenul meu m-a lăsat baltă după patru luni. A trebuit să fac singur toate aceste lucruri. Trebuie să recunosc însă că te plictiseai acolo. Erai liber să faci ce voiai. Stăteai pe plajă, la soare, mergeai peste tot, în junglă, pe apă. Într-un an le făceai pe toate. Eu însă, fiind o fire mai agitată, nu am mai rezistat. Şi Adam şi Eva s-au plictisit în Paradis. E cel mai bun exemplu”, mi-a povestit Aidan despre acea perioadă din viaţa lui.
Tot în Filipine, de la o doamnă care avea un atelier de croitorie în apropiere a învăţat să coasă. A văzut ce şi cum face şi a învăţat. Apoi, a întâlnit o fată, o româncă, ce avea şi ea o poveste interesantă. „Când am plecat în Filipine aveam o relaţie, dar fata respectivă a plecat în Anglia, la studii. Am încercat să ducem relaţia, dar la distanţă e mai complicat. Am întâlnit pe altcineva, care era în vacanţă, ne-am plăcut, ne-am iubit. A plecat acasă şi şi-a dat demisia şi a venit la mine. Ne-am întors apoi amândoi în ţară, am început să facem croitorie împreună, dar la o lună după ce ne-am întors ne-am despărţit. A mers şi croitoria o perioadă destul de lungă. E greu să faci faţă, când ai atâtea magazine care îţi pun la dispoziţie măsuri, mărimi, lucruri faine, curate, colorate… Trebuia să găsesc ceva deosebit. Ce să le fac decât să le pictez. Aşa că asta am început să fac. Îmi complicam viaţa, ce să mai spun. Am reuşit să fac o trenă de rochie de mireasă în formă de păun. Exact când am început să pictez, un prieten a venit şi mi-a spus că naşul lui a dat 80 de milioane pe un tablou. Am spus că nu se poate, e prea mult. Mie mi se părea fantastic. Nu aveam nicio noţiune despre artă. Am spus că pot şi eu. Am mers, mi-am cumpărat o pânză, culori. Am făcut tabloul. N-a ieşit el cum trebuia, dar mi-a plăcut ideea. Migala… Apoi, după trei sau patru tablouri am spus că este exact ce voiam să fac. De doi ani jumătate mă ocup doar cu asta şi am evoluat mult”, a continuat Aidan Andon. Aşa a început povestea cu pictura. Aşa l-am şi cunoscut. Am fost anul trecut, coincidenţă sau nu!, în preajma Crăciunului, să-i văd expoziţia pe care Horaţiu Mălăele a găsit de cuviinţă s-o găzduiască în galeria lui din apropierea Teatrului de Comedie, în Centrul Vechi. Şi a fost minunat să descopăr câtă lume îl apreciază şi-l iubeşte.
Aidan Andon spune că a avut noroc. A avut noroc de oameni geniali în jurul lui. La câteva luni după ce a început să facă aceste tablouri, o prietenă i-a spus că promovează câteva concerte care au loc într-un garaj. L-a invitat şi pe el şi cum îl ştiu, Aidan s-a oferit să facă un portret celor care vin la acele concerte. Tablourile au fost oferite în direct şi au plăcut mult. Au colaborat bine, dar când a fost să fie plătit s-a oprit colaborarea. Experienţa aceasta l-a ajutat să înţeleagă cum merg lucrurile în lumea aceasta. A mai încercat şi alte metode, alte culori, dar a rămas la alb şi negru. E mai greu decât să foloseşti culoarea, şi lui îi place aşa. Ochii unei persoane spun totul. Transmit multe. De aici a pornit ideea lui de a face portrete. Are un milion de proiecte şi nu ştie ce să facă mai repede. A fost plecat la Paris şi a fost atras de ideea cafenelelor la stradă. „În fiecare weekend cânta câte o formaţie de jazz, erau tineri, şi în ultima seară, mi-au plăcut şi i-am studiat. Aşa că am decis să încep o colecţie cu muzicieni. Cu cei care cântă la contrabas, la pian sau la trompetă. E greu, pentru că ai vrea să le arăţi tuturor ce faci, dar o colecţie trebuie păstrată şi scoasă abia la vernisaj. Nu ştiu cum o să iasă, dar mă lupt”, s-a destăinuit Aidan.
Are poveşti multe. Este genul de om care mai scrie câteodată şi toţi prietenii aşteaptă să le împărtăşească din păţaniile lui. A început să scrie povestioare scurte, şi e decis să le adune, dar trebuie să adune încă 15 ani ca să scoată o carte. Cum a ajuns să se ocupe de Centrul de Copii de la Tâncăbeşti este una dintre aceste poveşti. „Lucrând ca pictor am timpul de partea mea, în sensul că-l pot manageria cum vreau eu. E bine că lucrez ziua sau noaptea, oricând, oricum. Întâmplarea a fost că am ajuns la acest centru despre care nu ştiam nimic. La fel cum nu ştiam nici despre aceşti copii. Era un loc în care nu mi-aş fi dorit să ajungă nimeni. Din prisma mea copiii şi câinii sunt cele mai sensibile fiinţe de care trebuie să avem grijă. Nu ar trebui să sufere sub nicio formă. Din păcate, se întâmplă. Proiectul cu copiii m-a dat peste cap. Prin intermediul picturii am ajuns la nişte oameni cu o condiţie socială mai bună şi, astfel, am început să promovez schimbarea situaţiei copiilor din acel centru. Am văzut acolo copii care zăceau pe tărgi de spital, pe un burete galben infect, fără aşternuturi, fără perne, fără nimic. Aşa ceva nu ar trebui să existe. Căţelul meu acasă stă pe perne şi are canapeaua lui. De ce să nu aibă şi copiii aceia măcar o saltea sau o pernă. De un an şi jumătate am schimbat totul, începând de la paturi, perne, saltele, dulapuri, farfurii, căni, scaune. Este într-adevăr un centru de stat, dar directorul de acolo este un om cu care am putut să discut. Orice ar cere nu li se dă, nu se poate. Atunci a rămas că pot da o mână de ajutor şi pot schimba ceva. Mii de oameni au rezonat la ideea mea. Au înţeles că nu aveam nevoie de un om care să dea o cutie de conserve, ci de o mie de oameni care să dea o cutie. Acum copiii au de la instrumente muzicale până la un cabinet de kinetoterapie, complet echipat, la alimente şi sacoşe de şosete. Nu credeam că se poate. Dacă până acum am dus totul la centru, acum ne-am hotărât să-i scoatem pe ei. Sunt copii care s-au născut acolo, nu ies din camera lor din cauza bolii. Nu au fost la film niciodată. Sunt oameni care vor să se implice, să stea cu ei, să le ofere dulciuri sau să le spună poveşti. Eu cred că oamenii sunt buni prin definiţie, numai că trebuie conduşi, au nevoie de explicaţii. Mi-am dat seama că pot face ceva aici. Am fost şi eu tânăr, voiam şi eu ceasuri, voiam şi eu haine scumpe. Acum nu mai contează. Nu ştiu dacă neapărat am devenit mai altruist, dar contează mai mult să fac lucruri pentru ceilalţi. Mă zbat să fac o platformă în care oamenii să vină să-şi spună dorinţele, problemele, iar cei care pot să-i ajute să şi le îndeplineascăajuta să vină. Pe post-it-uri. Cei care o problemă să fie ajutaţi, iar altora de a le da şansa să rezolve ceva, oamenii vor să facă, dar nu ştiu cum şi nici unde. Nu au încredere. Este nevoie de un tampon între cei care au probleme şi cei care pot oferi. Nu neapărat oameni cu bani mulţi, pentru că nu aceştia fac lucruri de care să bucure sufletele celor care au pierdut totul. 90 la sută din cei care se implică sunt oameni simpli, care ştiu cât de grea este viaţa.
Recunosc însă că nimic din ce mi-a povestit nu se poate asemăna cu ceea ce Aidan Andon a îndrăznit să ducă la bun sfârşit de acest Crăciun. A scris un mesaj pe facebook de genul: „Vă provoc ca în ziua de Crăciun să ieşiţi cu mine pe stradă, să împărţim mâncare celor necăjiţi!” L-am căutat să aflu mai multe amănunte şi mi-a spus că-l bătea gândul de câteva zile să petreacă sărbătoarea Crăciunului altfel. „Ştiu că e important să stai cu familia, sărbătorind, dar mi-am dorit să fac ziua asta specială, aşa că am cerut puţin ajutor prietenilor şi am încropit vreo 25 de pachete cu mâncare, să le împărţim oamenilor pe stradă. Şi unde să găseşti cei mai potriviţi oameni dacă nu în Gara de Nord !? E un fel de Turn Babel al oraşului acesta. Oameni cu stare, oameni săraci, cerşetori şi parcagii toţi se perindă în acest colţ de lume, colorat şi plin de viaţă. Susţinut de prieteni am împărţit câteva daruri până în momentul în care am zărit Canalul. Iar atunci totul s-a schimbat. Şi-au făcut apariţia oamenii străzii, oamenii canalelor, îndârjiţi şi încrâncenaţi, care au trecut furcile caudine ale vieţii mai mult decât ar trebui să suporte un suflet. M-am prezentat şi-am întins o mână în semn de salut, moment în care lucrurile s-au schimbat în mod neaşteptat. Mi-au zâmbit, m-au întrebat ei pe mine de sănătate şi cel mai uimitor, m-au invitat să le vad universul, casa lor de sub pământ. Orice om întreg la minte, în primă fază, ar fi refuzat, dar ce putea să se întâmple mai rău decât un divorţ şi-un proces cu o bancă! Aşa că am acceptat invitaţia. Iar când spun că este un Univers, nu te mint. Un amestec de rău şi bun, de curat şi murdar, de omenie şi durere. Un univers cu oameni cu probleme, bolnavi şi dependenţi, conduşi în viaţă doar după reguli scrise de ei. Aproape că-mi dădeau lacrimile. Un loc al subzistenţei umane, dar cu tavane zugrăvite şi luminite de Crăciun, cu tablouri vechi pe pereţi şi fundiţe roşii pe la colţuri. Privind brăduţul lor m-am ruşinat şi chiar le-am spus că eu n-am fost în stare măcar un brad să împodobesc anul acesta. Ce crezi că mi-au spus? M+a lăsat fără cuvinte umanitatea acestor suflete. M-au rugat să iau eu bradul lor, pentru că ei îşi pot face altul dacă este nevoie. Luptă cu asta, fii tu mai uman şi mai altruist de atât! Îţi garantez că mi-a fost imposibil. Am privit, am ascultat poveştile lor, m-am revoltat, m-am înfuriat şi m-am liniştit apoi”, a răbufnit Aidan.
Nu vrea să se vorbească despre ce face din modestie. Consideră că este o misiune a oricărui om normal care respiră pe pământ. „Nu sunt special deloc. Îi spune cineva unei mame singure, cu un copil bolnav, că este cea mai pozitivă şi plină de viaţă femeie din lume? Îi spune cineva unui tânăr care lucrează 12 ore pe zi pentru a-şi întreţine familia că este un exemplu pentru noi toţi? Le spune cineva unor tineri care salvează toate animăluţele planetei că sunt cei mai inimoşi oameni din lume? Nu ştiu, dar eu le spun: «Sunteţi extraordinari când îngrijiţi de familie, când gătiţi pentru alţii, când zidiţi case, când scrieţi, când pictaţi, când îi învăţaţi pe alţii, când iubiţi, când zâmbiţi! Sunteţi extraordinari chiar şi când sunteţi trişti, suferinzi, dezamăgiţi, pentru că sunteţi un model de luat în seamă şi un exemplu de preluat atunci când reuşiţi să vă ridicaţi din mocirla în care v-au împins nemernicii! Sunteti speciali când vă uniţi să daţi o mână de ajutor, să mutaţi munţii din loc pentru a salva vieţi sau când ajutaţi neputincioşi, deşi poate nu aveţi o situaţie bună, un job demn sau o stare de spirit pe măsura faptelor frumoase!”, îşi încheie Aidan pledoaria.
Nu are scopuri, chiar dacă i-a trecut prin minte ideea unei expoziţii la Paris anul care vine. Mărturiseşte că dacă e să fie, o să fie. Este un artist care se bucură să vadă că tot ceea ce face contează, că lasă ceva în urmă. Dar câţi dintre noi fac ceea ce face el? Eu una am dormit de acest Crăciun, epuizată fizic şi psihic. Nu am sărbătorit Naşterea Mântuitorului decât bucurându-mă de clipele libere pe care le am ca să mă odihnesc. Nu petreceri, nu colinde, nu cadouri, nu rude. Nimic. Doar eu cu ai mei şi liniştea unui Acasă de care nu se bucură mulţi în vremurile de astăzi. Însă mi-aş fi dorit să îl pot ajuta pe Aidan Andon în demersul lui. Îl admir şi-l respect într-atât cât să-i dedic acest editorial şi să spun lumii întregi despre el. Mulţumesc, om bun şi frumos pentru exemplul tău de om! Mulţumesc pentru că exişti!