În vara anului 1936, Adevărul și Dimineața au pornit un adevărat război împotriva Universului. S-a ajuns la adevărate lupte de stradă, cu împușcături și incendieri
Perioada interbelică nu este caracterizată doar de polarizare extremă, intransigenţă ideologică, ură totală şi viscerală împotriva celui perceput ca inamic. Au existat și foarte multe poziții moderate, persoane care au refuzat să ia în seamă vocea dezumanizării, să se alinieze orbește în spatele liderului mesianic, să cedeze ispitei și să plonjeze în brațele colectivului, topind astfel orice urmă de individualitate. Oameni care au refuzat să li se răpească spiritul critic, au refuzat să confirme dispariţia reperelor morale, oameni care au spus nu şi au plătit cu viaţa pentru asta. Totuşi, radicalizarea din anii 1930 a produs mutaţii şi a încurajat toate mişcările extremiste să devină mai vocale, mai prezente în viaţa publică, în societate. Extrema- dreaptă a avut cel mai mult de câștigat. Ascensiunea naţional-socialismului şi venirea lui Adolf Hitler la putere în Germania nu au făcut decât să alimenteze curentul de extremă, asta şi pe fondul apatiei forţelor democratice, care au cedat treptat în faţa dictatului, a forţei.
Războiul din coloanele ziarelor
România nu a putut evita contaminarea ideologică la sfârşitul deceniului patru. Radicalizarea societăţii are şi cauze interne – un exemplu cât se poate de elocvent este cel al sistemului parlamentarconstituţional, decredibilizat masiv de acţiunile partidelor politice şi ale Regelui Carol al II – lea, etica laxă şi duplicitatea acestora dăunând fragilei democraţii româneşti – dar nu poate fi ignorată influenţa evenimentelor externe. Fie că vorbim de remilitarizarea Renaniei, atacarea Abisiniei de către Italia, atitudinea față de Uniunea Sovietică sau Războiul Civil Spaniol, opinia publică s-a împărțit în două tabere fără posibilitate de conciliere. Toate aceste războaie ideologice s-au purtat în coloanele ziarelor.
Naționaliștii și democrații
Cel mai grav şi semnificativ conflict a avut loc în primăvara şi vara anului 1936, între cele două mari trusturi – Universul şi Adevărul-Dimineaţa. Primul era o publicaţie naţionalistă, cu destule accente etniciste, profund anticomunistă. Adevărul și Dimineața erau considerate ziare democrate, atrăgând atenția asupra necesității implementării de reforme sociale, sprijinind conceptul de democrație parlamentar-constituțională și situându-se categoric în tabăra celor care respingeau extremismul de dreapta. Animozitatea dintre cele două ziare era şi personală.
Patronul Universului, pus la zid de Adevărul
Stelian Popescu, patronul Universului, a fost o ţintă a Adevărului încă de la începutul secolului, atunci când era judecător de instrucţie fiind acuzat de către C. Mille de maltratarea mai multor persoane pe care le interoga, inclusiv doi angajaţi evrei ai trustului din Sărindar. Scânteia care a aprins conflictul din 1936 a apărut în momentul în care Dimineaţa a relatat că un acuzat în procesul Tatarbunar de la Galaţi – se judecau excesele comise de autorităţi în momentul intervenţiei – a fost admonestat de judecător, acesta spunându-i că pentru fiecare persoană ucisă ar fi primit o „decoraţie”. Universul acuză Dimineața de calomnie, lucrurile scăpând de sub control aproape imediat. Sunt dezgropate alegațiile care l-au bântuit toată viața pe Stelian Popescu.
FOTO;Stelian Popescu, directorul ziarului Universul
„O operă de salubritate publică”
Operaţiunea a fost considerată necesară deoarece „demascarea acestui ins este o operă de salubritate publică.”1 În primul rând, Stelian Popescu era suspectat că ar fi falsificat testamentul fondatorului publicaţiei – Luigi Cazzavillan – în calitatea sa de delegat trimis să autentifice documentul şi, astfel, ar fi reuşit acapararea treptată a conducerii ziarului. S-a folosit şi de soţia acestuia – Teodora, căsătorită în 1909 cu Nicolae Dumitrescu-Câmpina, al cărei amant ar fi fost. Apoi, student la Fac ultatea de Medicină Militară din Bucureşti, a dezertat fiindcă nu suporta autopsiile, fiind condamnat la închisoare şi graţiat câteva luni mai târziu.
FOTO; Constantin Graur, directorul Adevărul
Emil, nepotul Anei Pauker
Adevărul şi Dimineaţa îl mai acuzau de pactizare cu inamicul în timpul Marelui Război şi tentativă de a vinde ziarul deţinut komandaturii germane. Adiţional, jurnalistul i-ar fi deposedat abuziv de pământ pe ţăranii din comuna Drajna, pe care îi exploata în colaborare cu alţi evrei. Ultimele două au fost respinse de Popescu, munca sa aducând „100 milioane pe an venituri”2 satelor din zonă, iar în ceea ce priveşte tranzacţia cu Mackensen, patronul Universului „a refuzat să accepte condiţiunile care mi se impuneau”, imobilul în care se afla redacţia fiind „complet devastat de nemţi.”3 Evident că atacurile presei de stânga nu puteau rămâne fără urmări. Astfel că s-a trecut la contraatac. Unul dintre patronii trustului era Emil Pauker. Nepotul acestuia – fiul fratelui său Simon – Marcel era căsătorit cu Ana Pauker, născută Rabinsohn. Dacă Marcel era un personaj foarte important în ierarhia Partidului Comunist din România, Emil nu avea simpatii puternice de extremă- stânga. Totuşi, pentru Universul, Emil Pauker era „traficantul furniturilor de medicamente, funcţionarul comercial de a şaptea mână, care nu ştie să scrie o frază româneşte (...) socrul agitatoarei comuniste Ana Pauker.” Mai erau doi asociaţi la conducerea ziarelor – Constantin Graur şi Şmil Labin. Primul era acuzat că „şi-a cumpărat partea lui de proprietate din Adevărul cu bani nemţeşti, falşi, introduşi în ţară prin fraudă”, iar Şmil Labin „a trebuit să se expatrieze (...) după ce a fost dat afară de la secretariatul Uniunii Evreilor.”4
„Oficinesovietice conduse de evrei”
O linie constantă de atac, într-o variantă edulcorată, a fost identificarea presei din Sărindar cu Partidul Comunist din România. De fapt, Universul acuza că cele două ziare sunt oficine sovietice, conduse de evrei. Pentru un naţionalist din interbelic, a fi iudeo- comunist era cel mai grav stigmat aruncat asupra unui adversar. Astfel că, timp de săptămâni, numele reale ale celor de la Adevărul-Dimineaţa sunt dezvăluite, alături de presupusa lor misiune în ţara noastră: „să influenţeze masele să lupte pentru desfiinţarea Constituţiei şi proclamarea regimului comunist în România. România să formeze o republică în cadrul U.R.S.S-ului (...) confiscarea proprietăţilor statului şi particularilor şi darea lor în stăpânirea celor ce acţionează pentru reuşita mişcării revoluţionare.” 5 Citatele de mai sus sunt luate din rechizitoriul procurorilor în procesul de la Craiova al Anei Pauker, desfăşurat în aceeaşi perioadă cu „războiul” mediatic, fapt ce a sporit tensiunea deja existentă. În ceea ce-i priveşte pe angajaţii evrei, existenţa lor nu poate fi disputată. Totuşi, cei din redacţia Universul „uită” de fiecare dată să dea lista tuturor angajaţilor şi colaboratorilor, fapt sesizat de Adevărul. Ea este mult mai lungă şi conţine destule nume româneşti, fără pseudonim.
Amenințări dure
În acest conflict nu s-a cruţat nicio sensibilitate, orice invectivă fiind considerată legitimă de către advesari. La publicaţiile de stânga lucrau „ploşniţe”, „canalii spurcate”, „paraziţi” „păgâni”, „specimene venale”, „traficanţi morali” „şnapani”, „talmudişti” sau „gunoaie.” De cealaltă parte, Stelian Popescu era un „individ abject”, „ticălos”, „gangster”, „hitlerist” sau „turbat.” Chiar şi în acest mediu pestilenţial, două reacţii ies în evidenţă. Un text nesemnat din 22 mai 1936 avertizează că „nu va mai rămâne piatră peste piatră din vizuinile Sărindarului, unde zilnic sufletul românesc este otrăvit, dar nici sânge nu va fi de ajuns ca să spele toate umilinţele îndurate până astăzi”. Cea de-a doua aparţine lui Popescu şi îndeamnă la asasinat. Pe prima pagină face cunoscută soluţia sa „spre a reda ţării liniştea de care are nevoie” în acele momente – „nu expulzaţi, cum a făcut Hitler, dar spânzuraţi trebuiesc aceşti nemernici.”
Un tipograf a fost împușcat mortal
Evident că atmosfera înveninată a contribuit la extinderea conflictului şi dincolo de sediile redacţiilor, pe străzi. Ziarele celor două trusturi sunt arse în public. Fiecare parte anunță triumfător cum unii sau alții „înfierează” atitudinea inamicului și ard numerele aflate la chioșcuri. Au loc și ciocniri violente între susținătorii celor două tabere, adevărate bande confiscând ziarele și luându-se la bătaie, creând uneori un haos total pe străzile din Centrul Capitalei.
Mai mult decât atât, au fost atacaţi în zilele de 17-18 iunie trei angajaţi ai Adevărului, iar un tipograf a fost împuşcat mortal. Imediat este indicat vinovatul moral al celor patru atentate, anume „Stelian Popescu, patronul foii hitleriste din Brezoianu.”7 Acesta respinge orice urmă de responsabilitate şi răspunde exact la fel, „autorii morali şi agenţii provocatori” sunt cei de la Adevărul şi Dimineaţa prin atingerile aduse sensibilităţilor „cele mai fireşti ale sufletului românesc.”
Intervenția autorităților
Constatând că s-a ajuns mult prea departe, autorităţile intervin la începutul lunii iulie. Sunt interzise toate textele şi materialele care atacă sau incită la violenţă împotriva adversarilor din presă ( totuşi, mai sunt articole care ajung în coloanele ziarelor, dar tonul este mult mai ponderat, acuzele directe sunt înlocuite cu aluzii şi exemple sugestive). Paradoxal, măsura luată de cenzură nu a mulțumit cele două conduceri.
S. Popescu este dezamăgit că „azi, guvernul ne-a interzis să mai publicăm ceva ce ar mai putea să arate care sunt duşmanii neamului şi care este otrava ce i se picură în suflet zi de zi. De acum încolo, fiecare să se apere cum poate.”8 De cealaltă parte, publicaţiile de stânga sunt dezamăgite că cenzura a suprimat „diferite articole redacţionale şi manifestări de-ale publicului cititor.”9
Ideologizarea a înveninat şi relaţiile din media
Această luptă a lăsat urme. Câteva luni mai târziu, întreaga echipă de conducere este înlocuită. C. Graur, Şmil Labin şi Emil Pauker lasă locul unor nume mai puţin compromise şi cu o nuanţă mai româneşti – Tudor Teodorescu-Branişte, Beno Brănişteanu şi Mihail Sadoveanu. Evident că cei de la Adevărul-Dimineaţa nu erau controlaţi sau plătiţi de Moscova. Doar că vedeau altfel, în alt registru, dezvoltarea României. Ideologizarea profundă a înveninat şi relaţiile din media, orice idee – de stânga sau de dreapta – fiind suspectată de extremism. Și totul trebuie privit în context internațional, maniheismul politic din Europa a pervertit și în țara noastră ideea de echilibru, de bun-simț, de apolitic. În acest conflict din primăvara şi vara anului 1936, fiecare a dorit să arate că celălalt este străin de interesele adevărate ale României. Faptul că s-a ajuns la violenţe verbale şi fizice reprezintă o dovadă suplimentară a radicalizării societăţii româneşti. Dialogul devenise stânjenitor, anemic, fără efect, deşuet. Cuvântul apocaliptic și pumnul tare au înlocuit cu succes conversația așezată și respectul față de opinia contrară. Din nefericire, anii următori vor confirma din plin ascensiunea intoleranţei şi urii, totul culminând cu nebunia colectivă a celui de-al Doilea Război Mondial.
FOTO; Mihail Sadoveanu