Cum se mai simte și ce mai face ideea europeană

Scriu acest text într-un moment în care nimeni nu cunoaște, în detaliu, compoziția politică a Parlamentului European în legislatura 2014 - 2019.

Totuși, e clar că ideea anti-europeană este marea cîștigătoare a acestor euro-alegeri. Cetățenii Europei trimit în legislativul continental un număr încă și mai mare de  anti-europeni.  Mai exact, numărul membrilor Parlamentului European care vor să oprească integrarea europeană sau chiar să ”dez-integreze” ceea ce s-a integrat pînă acum este mult mai mare decît era pînă acum. Nu putem pune la îndoială legitimitatea prezenței lor: europenii i-au trimis acolo, știind bine cine sînt și ce vor.

Criza economică a anilor trecuți a arătat fațetele dure ale solidarității – premianții au trebuit să plătească pentru codași, iar codașii au început să-i urască pe premianți încă și mai tare. Multor cetățeni europeni, din Marea Britanie și Franța, din Spania și din Italia, din Olanda și din Belgia, nu le este foarte clar ce nevoie avem de Uniunea Europeană. Ei știu bine ce nevoie au de propriile lor țări, pe care le vor puternice în continuare. Dar de ce am avea nevoie de UE? Adevărul este că proiectul european a devenit un proiect al elitelor politice, fără mare legătură cu cetățenii. Convingerea mea este că, dacă nu vrem să pierdem cu totul resursele enorme investite deja în proiectul european, este nevoie să învățăm mai multe din trecut. O revizitare mai profundă a moștenirii părinților fondatori ai Europei Unite, a viziunii, eticii și stilului lor este mai necesară ca oricînd. Ca să găsești drumul înainte este nevoie, uneori, să te oprești și să privești înapoi. Sîntem, cred, într-un asemenea moment.

Cercetarea mai atentă a faptelor și lucrărilor lui Adenauer, Schuman și De Gasperi ne poate arăta ce am greșit, cum putem îndrepta și cum putem merge înainte cu procesul integrării europene. Sugerez, de pildă, o singură direcție. Multe aveau în comun cei trei mari oameni de stat, dar cred că ceea ce îi unea cel mai puternic era identitatea creștină. De aici, fiecare din cei trei a desprins ideea că politica este o misiune. Nu o carieră profesională, nu o vocație, nu o datorie, cu atît mai puțin un hobby – o misiune! Oamenii politici trebuie să meargă printre semenii lor și să-i convingă. Ceea ce îi trimite prin popor pentru a-l lumina asupra drumului de urmat nu e dorința de voturi și nici foamea de putere, ci propria convingere.

Formele actuale de PR, practicile de campanie electorală ori propaganda zilnică în lamentabile talk-show-uri nu sînt credibile în inimile oamenilor, chiar dacă le stînresc interesul,  pentru că sînt, toate, lipsite de un element care face misionarismul credibil: sacrificiul  pentru propria credință. Nu este vorba, firește, de sacrificii tragice, de renunțări dramatice, de amputări destinale. Este foarte important ca oamenii care ascultă un politician să știe că el a suferit cît de cît pentru convingerile sale. Cicatricea este cel mai convingător argument. Dacă, dimpotrivă, vedem doar funcționari securizați pe viață în salariile lor imense, politicieni care se îmbuibă de putere și business class, defilee delirante de vanități și discursuri fără pic de inimă, ideea europeană se va ofili și va muri. Avantajul anti-europenilor este tocmai acesta. Ei cred în ce spun. Deocamdată, pro-europenii sînt doar niște profitori șmecheri ai fondatorilor care, ca și anti-europenii de azi, ardeau pînă la sacrificiu pentru convingerile și visele lor.

În ceea ce ne privește, să nu ne mințim iar! L-am auzit zilele trecute pe ministrul de externe Corlățean  remarcînd, cu pieptul bombat de mîndire națională, că românii nu votează extremiști. Nu știu bine ce înseamnă ”extremiști” în capul ministrului, dar știu că românii au votat masiv împotriva Europei, exact ca ceilalți europeni. Votul pentru PSD este un vot împotriva Europei.  Partidul dlui V.V.Ponta este anti-european în stil, obiective și crez, în tradiția sa, de care-i pasă mult, și în viitorul său, pe care îl plănuiește exact în termenii tradiției. Șmecherește, el mimează europenitatea. ”Pupă-l în bot și papă-i tot”. Românii știu bine regula ”zici ca el și fă ca tine”. Faci cu ochiul și românul ”se prinde” imediat. E isteț. Duplicitatea e numele jocului. PSD face cu ochiul românilor – ”dă-i în mă-sa de europeni cu statul lor de drept, nouă să ne dea banii că știm noi ce facem cu ei”. Iar românii acceptă.

PSD fură și dă norodului cîte ceva. Este partidul perfect pentru România reală. Este corect să recunoaștem că, la scară continentală, formula anti-europenismului pesedist este cea mai puțin rea. PSD este ferm de partea integrării europene (căci, altfel, nu ar mai veni banii) și ferm de partea unei Uniuni ”sociale”, fără multe reguli, în care să se distribuie cît mai mult. Se opune eroic oricărei tendințe de segregare în interiorul Uniunii. Să avem și noi mîna în banii Germaniei și ai Marii Britanii, ai Franței și ai Olandei – ca să avem acest privilegiu, PSD arde pentru o Europă cît mai unită. Dacă anti-europenii ”răi” vorbesc urît despre Uniune și vor să se folosească cît mai abuziv de procedurile ei pentru a o dizolva, PSD practică un fel  mai suav de a săpa la temelia pieței comune: corupție, contracte de la stat/UE cu dedicație și baronet pe tot cuprinsul, drenare deșteaptă de euroi. Ca toate astea să fie cît mai mănoase, desigur, strigăm din toți bojocii ”Trăiască UE!”.  Așadar, votînd PSD, românii au fost perfect sincroni cu alți europeni care au votat, în mare măsură, spre răul Uniunii Europene.