România este probabil singura țară din lume în care propria limbă este vorbită și scrisă după un dublu-sistem, mințile luminate nereușind să convingă poporul de utilitatea schimbării ortografiei la puțin timp după Revoluția din 1989.
În 1993, așadar la aproape patru ani de la momentul sângeros care a pecetluit înlocuirea comunismului lui Ceaușescu Nicolae cu comunismul lui Iliescu Ion - unul cu față umană, s-a insinuat - finalizasem opt clase la o școală generală din Ploiești. M-am avântat la liceul-fanion al orașului, I. L. Caragiale, la nou-înființata secție de filologie - unde susțineam teze la latină și deslușeam tainele teoriei literare, ale lingvisticii, ale limbii române etc -, fără să-mi treacă nicio clipă prin cap că, în câteva luni, voi trăi un moment istoric. Mai precis, voi reînvăța, pe ici, pe colo, scrierea. Adică, nu cu „î” din „i”, ca pe timpul „roșilor”, ci cu „â” din „a”, ca înaintea lor. Să ne dezbărăm, domnilor, de metehnele comuniste!
Hm, unii profesori, țin minte, te sancționau dacă nu te aliniai standardelor impuse la București, în tăriile Academiei. Îți înroșeau lucrările scrise. Alții, mai aplecați spre polemică, încuviințau tacit ortografia pe care o învățasem la șase ani. Din delirul acesta ortografic nu m-am dezmeticit nici acum, așa cum nu s-au dezmeticit generații întregi de români. De altfel, cum să scapi de această dilemă? Cu „â” din „a” sau cu „î” din „i”? „Suntem” sau „sîntem”?
De remarcat că, până la 1904, în limba română se foloseau patru litere pentru „î” - „e”, „u”, „â” și „î”. În timp, nu s-a mai scris „adunc”, ci „adînc”, în mod natural limba tinzând spre simplificare. Reforma din 1932 a stabilit că, la începutul cuvintelor compuse, se va folosi întotdeauna „î” (exemple: neînsurat, neîmplinit etc). Apoi, în matca unei sintetizări firești, în 1953, o altă reformă decreta că „î” se va folosi în toate cazurile. La ce bun două simboluri, două căciulițe diferite pentru același sunet?
Chiar, la ce bun?
Răspunsul, facil la prima vedere, s-a complicat în 1993. Atunci, Academia Română a decis să revenim la „â” din „a” și la „suntem” în loc de „sîntem”. S-a speculat și se mai speculează încă, în mediile literare, că inginerul și informaticianul Mihai Drăgănescu, pe atunci președintele Academiei Române, era aplecat spre stânga, spre FSN, ascultător docil al unei dorințe ardente: lepădarea de comunism prin multiplicarea căciulițelor! Cum adică? Continuăm să ortografiem ca pe timpul bolșevicilor? Nu, tovarăși! E democrație? Liberalizăm și ortografierea limbii române, să vorbească și să scrie fiecare cum vrea! Pentru că, deși Academia Română, sprijinită legal de stat, a dictat să scriem cu „â” din „a”, regula se respectă după ureche sau după cum s-a obișnuit și crede omul, mai învățat sau mai puțin citit.
„În mod normal, ar trebui ca toată lumea să adopte noile reglementări care, mă rog, nu mai sunt chiar atât de noi. Școlile, sistemul de învățământ în general, respectă aceste modificări. Sunt, însă, edituri mari care folosesc tot ortografia dinainte de 1989. Nu e bine, dar ce le putem face? Academia nu poate corecta aceste derapaje, pentru că n-are mijloacele necesare, nu poate aplica amenzi, pedepse etc. Am rămas, așadar, cu această schizofrenie ortografică”, ne-a explicat Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române.
Alterăm fondul latin al limbii române folosind „î” din „i”, așa cum s-a vehiculat în anii tranziției? Basme! Cert este un singur lucru: folosim două semne distincte pentru același sunet, ne complicăm, ne zăpăcim copiii. Micuții învață la școală să buchisească după regula din 1993, dar, la lecturi suplimentare, când cercetează cărțile unor mari edituri care folosesc scrierea cu „î” din „i”, stupoare! Aceleași cuvinte, scrise altfel în aceeași limbă. Curată schizofrenie ortografică!
PS: M-am obișnuit, de-a lungul timpului, să scriu cu „â” din „a” la liceu, la universitate, la redacție. În particular folosesc dezinvolt „î” din „i”. Să aibă vreo legătură cu schizofrenia ortografică?