Cum să sapi groapa altuia (II) | Viața la Curte

Pentru cei care, din motive neimputabile, au ratat prima parte a povestirii, voi face un scurt rezumat, ca să nu privească nedumeriți printre rânduri.

 Anton își pierduse nevasta de timpuriu, răpusă de o boală grea. În urma ei rămăsese o copilă (a ei, din prima căsătorie) și doi părinți care îl urau de moarte. Vreme de nouă ani, Anton se chinuise să-și convingă foștii socri să dezbată succesiunea, dar aceștia se împotriveau, mânați de sadica plăcere de a-și vedea ginerele pe drumuri. Știau ei prea bine că fără un certificat de moștenitor, el nu putea prelua un credit ipotecar împovărător, la care se obligase să plătească 20 de ani.

Ne aflăm la notar. Între timp, Maria împlinise 18 ani și putea semna singură. Cu toate astea, hâtra de bunică-sa nu o slăbea din ochi și o reducea la tăcere aruncându-i priviri tăioase.

În jurul mesei rotunde pluteau energii negative atât de puternice, că trimiteai o rachetă în spațiu.

- V-am adus actul de succesiune și certificatul de moștenitor. Vreau să le citiți cu mare atenție. Dacă aveți nelămuriri, vă stau la dispoziție.

Deși afișa o față degajată, în realitate, notarul ajunsese la limita răbdărilor, după nouă ani de încercări eșuate, din pricina unei femei veștede și putrede, care-și hrănea bucuria cu nefericirea provocată celor din jur.

- Nu pot să cred, mi-am uitat ochelarii! Nu putem veni în altă zi ?

- Nu-i nevoie, bunico, îți citesc eu. A tresărit Maria, înspăimântată la gândul că nici azi nu va semna.

Pe chipul babei, uscat ca deșertul, au apărut cute de nemulțumire.

- Vin imediat. Și a ieșit trântind ușa cabinetului.

Nimeni de la masă nu mișca. Se respira la cote de avarie, de teamă să n-o întoarcă pe bătrână de la hotărârea ce o luase, mai mult în silă. Dar așteptarea devenea chinuitoare. Trecuseră mai mult de 20 de minute și ea nu răspundea la telefon. Te puteai gândi la orice...

Nu chiar la orice, că n-avea Anton norocul ăsta!

- Cred că o văd pe fereastră. Uitați acolo, pe partea cealaltă a bulevardului. Cea care stă pe bancă.

Chiar ea era și a șocat pe toată lumea când s-a întors însoțită de un avocat. Ne-am liniștit și nu prea, dar nimeni nu-și permitea aroganța de a cere explicații. Și, în timp ce avocatul aprofunda lectura certificatului de moștenitor, zgripțuroaica a început să jelească:

- Ieri am am fost la mormântul fetiței mele și am întrebat-o : tu să nu te joci cu mine. Mie să-mi spui ce să scriu în actul de partaj și în certificatul de moștenitor, ca să fie bine.

- Și ce v-a răspuns? Era avocatul ei, singurul impresionat de scena ce te scârbea.

- Mi-a răspuns – nu uita de bijuterii și de goblenuri. Vezi să fie toate, să nu te păcălească. Și masa cu piciorul vechi de 100 de ani și cele patru scaune.

- Parcă erau două.

Nu se mai putea cu masa asta. Din pricina ei se irosiseră doi ani de rugăminți și blesteme. Patru scânduri putrezite, prin care trecea paharul cu farfurii cu tot, înfipte într-un picior cariat până la os, dar vechi de 100 de ani. Anton le-ar fi dat-o din prima clipă, dar baba era nemulțumită că fusese lăcuită și își pierduse valoarea.

- Am citit, putem semna. A intervenit Maria și a tras spre ea suportul cu pixuri.

Ceasul rău, fraților, tocmai bătuse. Soarta ne lua iar la mișto. Printre pixuri și creioane, hoașca a zărit o pereche de ochelari de vedere. Cum se poate una ca asta? În zadar i s-a spus că își strică vederea, că dioptriile sunt nepotrivite, că axul e greșit.

Cu ochelarii pe nas, bătrâna intrase într-o febră lirică. Citea cu lăcomie, mormăind cuvinte de neînțeles.

- Ha! Eram sigură că mă păcăliți. Ce caută aici pianul, televizoarele și cărțile? Maria, nu semnezi nimic. Groapa unde e?

Bietul copil a început să plângă. Lacrimi fără reproș, dar pline de durere și rușine.

- Buni, nu se poate, mi-a explicat domnul notar. Și oricum groapa aia e doar pentru mine și mami. Tu și bunicul nu aveți dreptul.

- Cum adică, dragă? În ditamai tarlaua doar doi morți ?

- Doamnă, e stupid să vorbim despre locul de veci al Mariei, când ea abia a ajuns la majorat.

Anton era copleșit și mut. Privea cerul, gândind că Dumnezeu l-a creat când avusese o zi proastă. Idei înfricoșătoare îi luau cu asalt mintea : dacă nu mai scapă de babă?

- Pricepe, femeie, că ți l-aș da, dar nu se poate.

- Unde scrie? Vreau să văd.

Era hidoasă. Plângea fals și își lingea colțurile gurii, stropind apoi cu scuipați mari hârtiile pe care le tot recitea.

- Buni, tu, de fapt, pentru cine vrei groapa aia? Pentru tine ?

- Maria, nu te băga. Uite, miați traumatizat copilul. Că de-aia m-a sunat ieri doctora de familie – doamnă, mare greșeală că ați acceptat. O să o îmbolnăviți la fel ca pe mama ei.

Între timp, Maria semnase fără cuvânt și fără să clipească.

- Să mergem, bunico. S-a terminat.

- Stai, fetițo, unde te crezi? Doar n-ai fi semnat...

- Ba da.

- Te-ai grăbit. Ești la fel de rea ca maică-ta. Încă puțin și puneam mână pe groapă.