După 20 de ani de presă, n-ai doar prieteni care salvează stratul de ozon, focile și pădurile. Ajungi să descoperi, în fiecare zi, că unii dintre oamenii nașpa pe care îi întâlnești ascultă aceeași muzică, beau aceleași vinuri și își cresc copiii la fel ca tine.
Sau pur și simplu descoperi că nemernicul despre care scrii are acea etică specifică borfașilor, care te apără, doar pe tine, de nemerniciile pe care le face altor oameni.
Începi să-l ierți pe X pentru că ți l-a dat pe Y, să faci servicii unor javre care te ajută să dai în cap altor javre mai mari și să te bucuri că atunci când Z pune pe tine toate cohortele de răi pe care le are, W se așează în fața lor și te apără, pentru simplul motiv că atunci când ai scris despre el că este un nasol n-ai exagerat. Descoperi că nu există alb și negru, bun și rău, și că nici măcar tu nu ești un om atât de integru și de bun. Ăla e, de obicei, momentul când te lași de presă sau te vinzi integral, cui dă mai mult.
Eu, de exemplu, m-am lăsat. Ce scriu eu aici nu-s știri, anchete, reportaje, adică nu e jurnalism. Știu că tu auzi altceva de obicei. Auzi că toți oligofrenii cu o emisiune tv se simt jurnaliști. Că toți lingăii partidelor cu rubrică la ziar se simt jurnaliști. Și că unii dintre cei care, ca mine, scriu câte un rahat de editorial, se dau jurnaliști. Nu sunt. E ca și cum ai spune despre un copil de un an, care lovește clapele unui pian cu suzeta, că e pianist.
Cazul Laura Codruța Kovesi trebuie privit fix în această cheie. Dacă ai încredere că femeia asta va conduce România într-o eră a corectitudinii, că nu e nimic pasional în acțiunile ei, că e mereu o coincidență că greii politicii sunt chemați la audieri când mai apare ceva nasol despre ea în presă, n-ar trebui să conteze pentru tine ce se scrie de rău despre LCK, așa cum n-a contat, când te-ai însurat, că un amic bun ți-a zis că nevastă-ta era cam curvă în clasa a 9-a.
E ok să crezi ce vrei tu despre șefa DNA. Dar n-o face ca un oligofren. Nu te apuca să negi vehement tot ce se spune nasol despre ea, fără să ai măcar curiozitatea să verifici dacă e adevărat. Asumăți adevărul neplăcut, atunci când există și concentrează-ți eforturile doar în discreditarea informațiilor false despre ea. Și știi de ce? Pentru că atunci când o aperi pe LCK, deși nu ai nici un argument, e la fel de rău ca atunci când vei lăsa presa să o eviscereze pe nedrept. În ambele situații, ai făcut pipi, ca un bou, pe adevăr, la grămadă cu un morman de minciuni.
S-au dus vremurile în care presa căuta și scria adevărul. Acum se scrie adevărul convenabil redacției, adică cel care aduce bani, se potrivește demograficelor și nu deranjează clientul de publicitate. Presa a devenit, în sfârșit, o afacere, nu sabia vreunui frustrat de jurnalist care voia să pună miniștri după cum i se scula lui în dimineața aia.
Personal, mi-aș dori foarte mult ca LCK să admită, public, că lucrarea ei de doctorat are niște probleme. Să înceapă chiar cu ea, după modelul biblic al aruncării cu pietre, curățenia în societate. Și imediat după aia, mi-aș dori să văd câteva sute de mii de oameni în Piața Universității susținând-o în continuare la șefia DNA. Ăsta ar fi primul semn că ne facem bine și că ne acceptăm unii pe alții cu tot cu greșeli, în loc să ne zugrăvim singuri, ca niște cretini, icoane pe perete, pe care să le acoperim cu alte icoane, o dată la fiecare patru ani.
Fost jurnalist, pasionat de fotografie și de upcycling, Bogdan Stoica a scris în 2015 un ebook despre fotografia cu telefonul, iar în această toamnă a lansat o carte de dezvoltare personală a femeii în detrimentul bărbatului. Ambele cărți pot fi comandate de pe blogul lui (www.bogdanstoica.ro).