Așa cum ziceam deunăzi la rubrica Jurnalul meu video, de la declanșarea Crizei Coronavirus la nivel de glob m-am tot gîndit la însemnările lăsate posterității de călugării din mânăstiri. La lumina zilei venită prin ferestrele mici sau la cea a feștilei călugării au ținut jurnale ale vremurilor de ciumă, de dezastre naturale, de războaie, de năvăliri ale barbarilor.
Slavă Domnului că azi, spre deosebire de călugării de pe vremuri, beneficiem de lumină electrică, de internet (deși între noi fie vorba dacă se întîmplă o criză de energie electrică la nivel de planetă, tot ce se scrie acum riscă să se piardă pentru totdeauna, spre deosebire de scrierile de pe vremea călugărilor, care n-au depins de electricitate), de televiziuni, de radiouri.
Călugări ai vremurilor de Coronavirus, noi, publiciștii, putem lăsa posterității, dacă omenirea va mai avea o posteritate, însemnări mult mai bine documentate decît cele păstrate prin mânăstiri. Dacă din acest punct de vedere sîntem deosebiți de călugări, în ce privește melancolia care cuprinde omul gînditor în fața spectacolului oferit de o omenire lovită, totuși, de o adiere prin raportare la ce înseamnă de-adevăratelea Apocalipsa, nu diferim de călugării cronicari de pe vremuri. În mai multe rînduri am scris că politețea, atitudinile civilizate, omenia, altruismul, solidaritatea se verifică doar în împrejurări de Criză. Nu e nici o problemă ca la urcarea în tren să lași o doamnă să treacă înaintea ta cînd sînt locuri rezervate pentru toată lumea. Problema e dacă mai ești dispus la așa ceva cînd trenul e supraaglomerat, pentru că toată lumea vrea să fugă dintr-un loc de teama unui dezastru.
M-am gîndit mai mult ca niciodată în zilele din urmă la meditația amară a lui Erich Maria Remarque din romanul său Pe frontul de Vest nimic nou, concluzie trasă din comportamentul omului așa zis civilizat în timpul Primului Război Mondial:
„La drept vorbind, omul nu e în primul rînd, decît un animal uns pe deasupra cu puţină civilizaţie, ca o felie de pîine cu untură”.
Cel puțin la nivelul statelor lumii, inclusiv la cel al statelor cu pretenții de înaltă civilizație, zicerea marelui scriitor s-a adeverit din plin o dată cu declanșarea Crizei. Conducătorii au dispus închiderea granițelor și declanșarea unei curse proprii națiunii respective pentru descoperirea unui antidot la Coronavirus.
Cum e posibil ca într-o vreme în care se vorbește peste tot de solidaritatea umană, de colaborarea între state, să nu se găsească mai multe centre de cercetare care să pună în comun descoperirile fiecăruia în materie de luptă împotriva virusului?
Cum e posibil ca statele puternice din Occident să nu colaboreze pentru a produce măști, teste, în proporție de masă, astfel încît toate popoarele Europei, dacă nu chiar ale lumii, să beneficieze de protecție? În filmele americane mai mult sau mai puțin proaste, la ivirea unui pericol pentru întreaga planetă, președinții americani se gîndesc la toate popoarele lumii.
A zis ceva Donald Trump despre alte popoare decît cel american? Firește că nu. S-a grăbit să interzică zborurile din alte țări spre America. Și încă ceva, menit a adînci scepticismul față de firea umană eternă, diferită de cea spoită cu civilizație.
În cel de-al Doilea Război Mondial națiuni pînă atunci dușmane și-au dat mîna pentru a învinge Fascismul. Roosvelt, Churchill au lăsat deoparte ostilitatea față de URSS și s-au aliat cu Stalin.
La ora actuală nu putem vorbi de o ostilitate între Occident și Rusia, Occident și China la nivelul celei dintre națiunile care s-au aliat împotriva Fascismului. Cel puțin așa cum ne e prezentat Coronavirus e pentru națiunile civilizate un pericol asemănător celui întruchipat de Fascism.
Ați auzit de vreo întîlnire între Donald Trump, Macron, Johnson, Merkel, Putin, președintele chinez avînd ca temă realizarea unei alianțe împotriva pericolului Coronavirus?
Firește că nu.
Să credem că liderii lumii de azi sînt mai orbi, mai nevolnici, mai egoiști decît cei care s-au unit în lupta împotriva fascismului?