Cum explica Ion Iliescu, în 2011, atitudinea față de Rusia, Ucraina și Republica Moldova

La 33 de ani de la declararea Independenței Republicii Moldova, există voci care susțin că încă nu s-a spus tot adevărul privind evenimentele petrecute după prăbușirea URSS. Ba mai mult, că liderii politici de atunci nu au avut curajul să acționeze pentru reunirea celor două state românești.

Într-un interviu din 2011, fostul președinte Ion Iliescu declarat că a făcut tot ce se putea face în contextul internațional respectiv și că reunificarea Germaniei a fost excepția, nu regula. 

Fostul președinte a susținut, într-un interviu pe care i l-am luat acum 13 ani și publicat de Jurnal de Chișinău, că semnarea tratatelor cu URSS, cu câteva luni înainte de dezmembrare, și apoi cu Ucraina, nu a însemnat o recunoaștere a drepturilor URSS sau succesoarelor sale asupra fostelor teritorii românești.

Reunificarea Germaniei a fost excepţia, nu regula

- Domnule preşedinte Ion Iliescu, sunteți primul dintre președinții europeni care, imediat după proclamarea Independenţei Republicii Moldova, aţi recunoscut-o. Oamenii așteaptă și azi, din partea dumneavoastră, dezvăluiri importante, necunoscute încă, legate de situaţia din anul 1991. Dacă aţi face un efort de memorie, ce aţi putea să ne spuneţi în acest sens? Cât de prezentă era Basarabia pe agenda politică românească?

- Basarabia a fost prezentă pe agenda politică românească, imediat după Revoluţia din decembrie 1989. De fapt, schimbările care se pregăteau în Republica Moldova, ca urmare a politicii de deschidere, promovate de Mihail Gorbaciov, erau cunoscute încă din anii 1986-1987 şi urmărite cu interes. Era un proces de recuperare a identităţii şi a memoriei, de redefinire a raporturilor dintre Chişinău şi Moscova.

Revenirea la grafia latină, spre pildă, a fost un asemenea gest, primit cu multă satisfacţie în România. Într-un fel, era un semnal prevestitor al schimbării din România, un semn că lumea se mişcă, iese din strânsoarea unui regim opresiv.

Reamintesc un lucru şi în cadrul acesta trebuie analizate evoluţiile şi deciziile noastre din acei ani, care e bine să fie separate de convingerile personale. Graniţele din Europa erau, practic, intangibile şi din respectarea lor s-a făcut o condiţie de prim ordin a stabilităţii şi păcii pe continent, în perioada ce a urmat prăbuşirii comunismului. Reunificarea Germaniei a fost excepţia, nu regula, pe continent. Şi au fost mulţi cei care s-au împotrivit reunificării ei.

„Procesele centrifuge din URSS se accelerau. Făceam tot posibilul, pentru a creşte cooperarea directă cu Chişinăul”

Noi, la Bucureşti, eram preocupaţi de câteva lucruri, legate de Basarabia. Cum să ajutăm Chişinăul şi liderii schimbării, pentru a se consolida şi a avea relaţii privilegiate cu Bucureştii, fără a mai trece obligatoriu pe la Moscova. Cum să ajutăm elitele culturale care luptau pentru reconstrucţia identităţii naţionale şi cum să facem graniţele dintre cele două ţări mai permeabile. Ştiu că mulţi ironizează acum „Podurile de flori” din 1990 şi 1991, dar atunci milioane de oameni au trecut de o parte şi de alta a graniţei. Graţie celor două acţiuni, formalităţile de trecere a graniţei s-au simplificat foarte mult.

Era evident, pe de altă parte, că procesele centrifuge din URSS se accelerau, că periferiile Uniunii deveneau instabile, că renaşterea naţională din republicile unionale avea să ducă, dacă nu la ruperea URSS, măcar la evoluţii spre o confederaţie, cu atribuţii extinse pentru componentele ei şi cu legături mult mai slabe între Moscova şi celelalte capitale unionale. Noi ne pregăteam pentru aceste evoluţii. Făceam tot posibilul, pentru a creşte cooperarea directă cu Chişinăul, în toate domeniile, cu precădere, în cultură.

Iliescu, supărat pe „dreapta” din Republica Moldova

- Ce făceaţi, în calitate de principal actor politic, care avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte  soarta de mai departe a RSS Moldoveneşti? Care a fost rolul României, ca vecin al URSS, la declararea Independenţei Republicii Moldova? Dvs. personal aţi contribuit la Independenţa Republicii Moldova?

- Dacă cineva a avut un cuvânt de spus în privinţa viitorului RSS Moldoveneşti, acel cineva nu putea fi decât cetăţeanul moldovean. Noi nu puteam decide în locul lui. Iar deciziile au fost luate în mod democratic, în cunoştinţă de cauză. Nu la Bucureşti s-a decis viitorul Republicii Moldova şi nici chiar la Moscova. El a fost decis la Chişinău, de moldoveni. Şi nu a fost o decizie uşor de luat, în condiţiile de atunci.

Moldovenii au decis că vor să fie independenţi, în statul lor, sub conducerea unor lideri aleşi din rândul lor. Noi nu aveam decât să aprobăm această decizie şi să facem astfel încât independenţa Republicii Moldova să fie efectivă şi recunoscută în plan internaţional, iar comunitatea internaţională să fie garantul ei.

Nu poţi schimba peste noapte situaţia, când este vorba de lucruri sensibile. Cred că pentru cei mai mulţi moldoveni nu se punea, atunci, problema unirii cu România. Nu cred că ar fi acceptat să treacă de la o „dependenţă” la alta. Nici acum, după două decenii, elanul unionist nu este o realitate arzătoare, ca să spun aşa.

Unionismul a fost mai mult un slogan electoral şi mai puţin un program politic important al oricărui partid din Republica Moldova. În plus, obstinaţia cu care toate partidele „unioniste” s-au declarat de „dreapta”, într-o ţară cu grave probleme sociale, a făcut rău acestei cauze, care a fost demonizată de rusofoni şi capitalizată electoral de comunişti.

Iliescu dorea „spiritualizarea” frontierelor

- Republica Moldova  este un subiect de primă importanţă în viaţa politică actuală a României?

- Republica Moldova este şi va fi un subiect important pe agenda oricărui partid şi a oricărui guvern din România. Nu e nevoie să explic motivele. Dar acum s-a schimbat modul de abordare, noi fiind membri NATO şi UE, deci obligaţi de angajamentele luate la admiterea în cele două organizaţii şi de regulile lor de funcţionare.

Trebuie să fim realişti: singura cale de unificare, acum, este aderarea Republicii Moldova la UE. Chişinăul trebuie să vrea asta şi să facă eforturile necesare pentru a îndeplini condiţiile de aderare. În acest fel, se poate ajunge la „spiritualizarea” frontierelor, aşa cum sugera, la timpul său, Nicolae Titulescu. Nu e simplu, nici fără suferinţe sau costuri. Dar merită!

Noi putem ajuta Republica Moldova în acest proces de integrare europeană. Cum facem şi acum. Cum am făcut, din 1990, fără încetare şi fără ezitări. Dar nu putem decide noi în locul moldovenilor. Obţinerea cetăţeniei româneşti de către unii cetăţeni moldoveni nu este o soluţie de fond. Republica Moldova se vede lipsită de oameni cu bună calificare, iar România trebuie să se explice în faţa UE, spre pildă.

Cum își apără Iliescu deciziile din 1991

- Numeroşi analişti politici, dar şi istorici de marcă, vă acuză pentru  recunoaşterea Republicii Moldova, totodată, şi a Pactului Molotov-Ribbentrop. Este adevărat că aţi refuzat propunerea de Unire a Basarabiei cu România, care venea din partea unor politicieni de prim-plan din dreapta Prutului?

- Prin atacarea Uniunii Sovietice de către Germania şi aliaţii ei, inclusiv România, la 22 iunie 1941, Pactul Ribbentrop-Molotov a încetat să mai existe. Graniţele postbelice sunt rezultatul Tratatului de Pace de la Paris, din 1947. Ele au fost reconfirmate de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, ca şi la Conferinţa CSCE de la Paris, din noiembrie 1990 şi au fost acceptate de toate statele participante.

Recunoaşterea Republicii Moldova nu are cum fi o recunoaştere a Pactului Ribbentrop-Molotov, din motivele expuse mai sus. De altminteri, condamnarea pactului, făcută şi de Parlamentul României, încă din 1991, are, acum, alte semnificaţii: se condamnă astfel politica sferelor de influenţă.

August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu Republica Moldova. Din foarte multe motive. De natură internă şi externă. Dar, mai ales, externă. Se trece cu uşurinţă peste un fapt: prezenţa trupelor sovietice în stânga Prutului. Armata a XIV-a se tot retrage din Republica Moldova şi tot nu se dă dusă din Transnistria, în ciuda unor decizii ale comunităţii internaţionale în acest sens şi ale angajamentelor părţii ruse.

„Am evitat orice încercare de a răstălmăci acţiunile noastre”

Discuţii pe tema unificării, în cadru restrâns, au existat în ambele ţări, de genul „ce bine ar fi dacă ar fi”. Pe aşa ceva nu se poate construi nimic. Apoi, cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa? Pentru că acesta ar fi fost, din partea României, pasul logic spre reunificare: refuzul de a recunoaşte existenţa Moldovei independente. Ar mai fi vrut ei reunificarea, după un astfel de gest? Sigur, nu!

Atât noi, cât şi liderii moldoveni, am pornit atunci de la premisa existenţei celor două state româneşti şi de la exercitarea dreptului la autodeterminare, context în care se putea promova unificarea, după modelul celor două state germane. Am evitat orice încercare de a răstălmăci acţiunile noastre, de a fi prezentate ca o expresie a dorinţei de „anexare” a Basarabiei (sau a unei părţi a ei) şi de modificare a graniţelor postbelice. Lucru de neacceptat pentru comunitatea europeană, lucru pe care, de altfel, ni l-au şi semnalat liderii ei politici, pe căi oficiale.

În acest context, este neconform adevărului să se vorbească despre „oportunitatea” unificării, care ar fi fost ignorată sau torpilată de cineva. Dacă ar fi existat această oportunitate, fără îndoială că ambele părţi ar fi profitat de ea. Restul este luptă politică şi istorie făcută cu „dacă”.

- Care au fost interesele României pe care  le-aţi apărat atunci?

- România nu a exprimat şi nu exprimă interese diferite de cele ale Republicii Moldova.

Iliescu: În timpul Puciului de la Moscova, din 19 august 1991 am adoptat o Declaraţie de susţinere fermă a conducerii legitime a URSS

- Ce aţi întreprins în timpul Puciului de la Moscova, din 19 august 1991?

- Ceea ce trebuia să facă şeful statului: am analizat consecinţele evenimentului. M-am consultat cu partenerii externi ai României şi am luat o poziţie oficială, care a fost una de respingere fermă a actului grupului de pucişti, condus de Ianaev. În primul rând, am convocat Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la care au participat şi preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului.

Am adoptat o Declaraţie de susţinere fermă a conducerii legitime a URSS şi a procesului de democratizare a acesteia. Declaraţii similare au adoptat apoi şi Parlamentul, şi Guvernul României. Ulterior, am vorbit la telefon atât cu Boris Elţîn, cât şi cu Mihail Gorbaciov. Atunci ne-a fost clar că URSS se va dezintegra.

E adevărat că, tot în acele zile, au venit la Bucureşti domnii Ion Hadârcă şi Nicolae Tâu, ministrul de externe. Precum spunea domnul Hadârcă într-un interviu acordat „României Libere”, ei doreau să ne informeze despre intenţia Chişinăului de a forma un guvern în exil, dacă puciul reuşea. Puciul a accelerat declararea independenţei Republicii Moldova.

Tratatul cu URSS, parafat de Năstase și semnat de Iliescu, cu câteva luni înainte de dezmembrarea imperiului comunist

- La 22 martie 1991, Adrian Năstase, ministrul de externe al României, a parafat, la Moscova, cu omologul său sovietic, Alexandr Bessmertnîh, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie dintre URSS şi România. Iar la 5 aprilie 1991, Dvs. l-aţi semnat, tot în capitala rusă, în prezenţa lui Mihail Gorbaciov. Obiectivul esențial al documentului,  conform unor politicieni şi lideri de opinie, era recunoaşterea pierderii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, adică, valabilitatea pactului Ribbentrop-Molotov. De ce aţi semnat acel tratat?

- Mă tem că priviţi extrem de ciudat acel document. L-aţi citit? Tratatul avea cu totul alt principiu la bază: schimba radical natura relaţiilor între România şi URSS. Le scotea din sfera ideologiei comuniste, le punea în altă logică, în acord cu noile realităţi, determinate de prăbuşirea comunismului. Tratatul ne permitea să avem relaţii directe cu Chişinăul, fără să mai trecem pe la Moscova.

Încă o dată: nu însemna recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov. În logica dumneavoastră, România nu ar fi trebuit să recunoască nici independenţa Ucrainei şi nici să aibă un tratat de bază cu această ţară, care deţine părţi din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Am semnat acel tratat, pentru că am considerat că trebuie să schimbăm natura relaţiilor cu URSS, în pregătirea desprinderii de Tratatul de la Varşovia şi de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).