Când mi-am anunţat prietenii în urmă cu vreo doi ani că lucrez la o carte despre Mareşalul Ion Antonescu toţi m-au privit chiorâş.
„Ce mai poţi scrie despre Antonescu?“, era întrebarea care le stătea tuturor pe buze, dar niciunul, probabil din decenţă, nu a vrut să mi-o pună. Adevărul este că s-au scris, cel puţin după 1989, câteva zeci, dacă nu sute de tomuri, mai toate realizate de istorici competenţi şi de certă vocaţie. Nici nu-i pot enumera din lipsă de spaţiu şi de frică să emit numele vreunuia, lucru total impardonabil.
Un al doilea motiv al căinării era acela al „politically correct“. „Eşti dement? Te solidarizi cu Antonescu?“ „Ba deloc.“ Mareşalul Antonescu dincolo de calităţile sale excepţionale, a făcut şi multe greşeli. Nu înţeleg deloc antisemitismul său, deportările ţiganilor şi multe, multe altele. De altfel, este de notorietate că Mareşalul avea un stil total cazon şi deloc indicat de a conduce o ţară, pe care o confunda datorită structurii sale militare cu o garnizoană. Pe un raport îngrijorător despre lipsa pâinii pentru civilii din marile oraşe, Mareşalul a pus sec următoarea rezoluţie: „A se rezolva!“ E greu de priceput că având un astfel de mod de gândire poţi guverna o ţară. Da, o poţi ajuta într-un moment de criză, de război, dar nimic mai mult!
Ei bine, subiectul acestei cărţi este altul. Este arhicunoscut că în perioada celui de-al Doilea Război Mondial paza lui Ion Antonescu era aproape simbolică, alcătuită doar din câţiva ofiţeri şi jandarmi care îl însoţeau în deplasările sale. Nimeni niciodată nu s-a gândit să suplimenteze această mică gardă de corp, să ia măsuri speciale de protecţie a Conducătorului Statului. Şi nimănui nu i-a trecut prin cap că exista posibilitatea unui atentat. Cu toate acestea, un astfel de atentat la viaţa Mareşalului s-a produs!
În noaptea de 27 spre 28 iulie 1944, sovieticii (de fapt N.K.V.D.-ul) au paraşutat lângă Olăneşti cinci legionari cu intenţia clară de a-l suprima pe Mareşalul Antonescu, care urma să vină la tratament în această localitate.
Au existat atentate la adresa lui Hitler, a lui Churchill etc. Ei bine, toate aceste atentate au generat sute de cărţi, filme, poveşti nemuritoare, legende urbane. Din acest punct de vedere intrăm şi noi în rândul lumii. Am avut şi noi un atentat, iar acestă lucrare este prima care dezbate acest subiect.
Pionieri în domeniu au fost istoricii Cristian Troncotă şi Sorin Oane, cărora le mai mulţumesc o dată, dar care din lipsă de documente palpabile s-au mulţumit în a expedia subiectul în 2-3 pagini sub forma unor articole.
Şansa mea a fost să descopăr după doi ani de trudă şi cercetări încrucişate în dosarele din Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS) adevărul despre Atentatul de la Olăneşti. Iar Arhiva CNSAS are nu mai puţin de 28 de kilometri liniari. Cu toate „periajele“ făcute de sovietici, tot au rămas urme! Adevărul nu dispare niciodată!
În al doilea rând, acest demers ştiinţific ridică o întrebare fundamentală pentru istoriografia românească.
Întrebare la care de acum încolo va trebui să se răspundă. Dacă Mareşalul negocia cu Aliaţii, deci inclusive cu sovieticii, de ce s-a încercat lichidarea fizică a lui? Să fi fost toate discuţiile doar o şaradă? A câta oară am fost traşi pe sfoară?
În încheiere aş dori să mulţumesc colegilor de la CNSAS pentru sprijinul acordat, dar şi editorului pentru promptitudine şi profesionalism.
Sunt fericit că prin descoperirea acestor documente, fără falsă modestie, Atentatul de la Olăneşti devine o bornă de neocolit în istoria Neamului Românesc.
(prefaţă la volumul „Atentat la Mareşal. Ion Antonescu – ţinta paraşutiştilor sovietici” editura RAO, 2015)