Într-un an dinainte de 1989, de ziua mea, i-am invitat acasă la mine, într-un apartament de bloc, pe doi oameni pe care îi iubeam din toată inima, deși în feluri diferite: Adrian Păunescu și Nicolae Manolescu. Nu erau compatibili unul cu altul, dar ca să nu-mi strice mie bucuria au dat amândoi curs invitației.
Momentul de maxim interes al întâlnirii a fost un „campionat de șah”, organizat de mine după toate regulile campionatelor oficiale. Cumpărasem pentru viitorul campion și o cupă din cristal de Boemia, care transforma orice rază de lumină în mii de sclipiri. O frumusețe!
În ultima clipă, dând dovadă de fair-play, m-am retras din concurs, întrucât jucam mult mai bine decât ceilalți participanți și disproporția valorică strica farmecul competiției. Au rămas deci în joc doar Adrian Păunescu și Nicolae Manolescu. Un campionat cu doi jucători! S-a renunțat la ideea de tur și retur și s-a trecut la formula „două din trei”. Remizele nu erau luate în considerare.
Prima partidă a câștigat-o Nicolae Manolescu. Juca precis și elegant, ocupând centrul tablei cu piesele sale și asigurându-le o maximă libertate de mișcare. Apoi organiza atacul la rege, fără risipă de mutări. Adrian Păunescu, dimpotrivă, desfășura o ofensivă impetuoasă și hazardată, provocându- i adversarului un aparent dezastru și împotmolindu-se de fapt în situații fără ieșire.
Când a pierdut, Adrian Păunescu s-a făcut roșu la față și a început a doua partidă cu o extraordinară voința de a câștiga. Înaintarea pieselor sale nu mai era o simplă înaintare, ci un uragan șahistic, imposibil de înfruntat. Surprins, Nicolae Manolescu a pierdut această a doua partidă.
La a treia partidă, Adrian Păunescu deja se relaxase. Nicolae Manolescu – nu. Avea în joc aceeași detașare ironică, dar simțeam că mintea lui lucrează intens pentru a-și învinge adversarul.
Partida a durat mai mult decât cele precedente. Nicolae Manolescu l-a prins pe adversar în plasa inteligenței sale subtile. Adrian Păunescu, în stilul său furtunos, rupea această plasă, creând impresia unor acțiuni devastatoare, dar, calm și eficient, Nicolae Manolescu refăcea de fiecare dată logica atacului. În cele din urmă, ca un leu legat fedeleș, de mâini iscusite, Adrian Păunescu a mai fost capabil doar de câteva zbateri mărețe, dar inutile. Când a auzit cuvântul „mat”, a suferit cumplit, ca un copil, fără săși poată disimula suferința.
Nicolae Manolescu n-a făcut caz de succesul lui. În schimb, s-a dovedit intratabil atunci când Adrian Păunescu l-a rugat să schimbe pe loc regulamentul și anume să joace după formula „trei din cinci” pentru a-i mai acorda o șansă să câștige. Adrian Păunescu insista și avea un ton patetic-implorator, iar Nicolae Manolescu rămânea de neclintit în refuzul lui. M-am gândit că, dacă aș fi fost în locul lui Nicolae Manolescu, m-aș fi simțit înduioșat și aș fi acceptat imediat reluarea jocului. Ba chiar, în timpul jocului, m-aș fi lăsat în mod discret bătut, pentru că prea își dorea Adrian Păunescu să învingă.
În această atmosferă am organizat festivitatea de premiere. I-am înmânat lui Nicolae Manolescu cupa de cristal, iar lui Adrian Păunescu, care avea lacrimi în ochi, i-am spus câteva cuvinte încurajatoare.
P.S. Mă mai gândesc și azi la șahul jucat atunci de Adrian Păunescu și Nicolae Manolescu. Eu scriu și poezie (pe care însă n-o public), nu numai critică literară. Dacă n-aș fi lipsit de ambiție, așa cum sunt, aș ajunge poate și eu un poet glorios, ca Adrian Păunescu. Dacă n-aș fi sentimental, așa cum sunt, aș ajunge poate și eu o autoritate supremă în critica literară, ca Nicolae Manolescu.