Meșterul basarabean Dumitru Muruzuc povestește. Nu se uită la mine, își vede de lingura lui și de scobiturile pe care le face în mișcări sacadate, adâncite în dureroase amintiri.
Stau de vorbă cu basarabeanul Dumitru Muruzuc. Cioplitor de-o viață. Și din tată-n fiu cu meșteșugul în inimă. Discuția cu un basarabean e atât de plăcută, și totodată grea. Oameni mai calzi ca ei n-am întâlnit. Dar adesea în spatele fiecărei povești e o tragedie. Multe am învățat din povețele lor. Dar încă nu suficient. Dumitru îmi aduce în față o nouă filă. Prin ce au trecut meșteșugurile de dincolo de Prut în anii sovietici.
Cuptoare dinamitate
Nu mai trebuia să existe nimic românesc în case și sub șoproane. Cum au intrat în Basarabia, în ’40, rușii au pus ochii și pe cuptoarele unde se ardeau oalele și străchinile. Îndeletnicire de mare preț, a lutului, fusese pe timpul României Mari. Și ce-au făcut rușii? Au dinamitat cuptoarele. Așa, pur și simplu? „Da, au pus dinamită în ele și le-au spulberat”.
Arderea costumelor populare
Pe urmă au luat costumele populare din casele oamenilor, unde intraseră cu pușca, și le-au dat foc. Mai târziu sătenii înșiși au ajuns să-și ardă singuri nestematele din pânză, multe din ele moștenite de la bunici și străbunici. Și-au topit lăzile de zestre. Dacă erau găsiți cu așa ceva riscau să fie deportați în Siberia. „Așa a fost atunci!”, îmi zice Dumitru, om la 55 de ani. Unele fapte le știe personal. Pe altele le-a auzit de la părinți.
Tragice cifre
Trag aer în piept. Simt că mă sufoc. Notasem tot ce mi-a spus interlocutorul meu și am obosit. M-a secătuit răul. Acel rău de pe urma căruia Basarabia trage și azi ponoasele. Pe timpul Regatului în partea asta de țară erau 120 de meșteșuguri. Azi mai sunt 20. Restul au fost șterse de pe fața pământului. În timpul lui „homo sovieticus”.
Eroul neuitat
Aud altă poveste, din 1962. Un meșter, dogar de felul său, se numea Gheorghe Muruziuc, din satul Fălești, n-a mai răbdat minciuna și nenorocirile. A luat un steag românesc, nu se știe de unde și cum a făcut rost de el, poate l-o fi avut ascuns pe undeva, și s-a urcat cu el pe coșul de fum al fabricii de zahăr de la Alexandreni.
A stat acolo ore în șir. Arborase drapelul în vârful turnului. Ca să vadă toți, până hăt-departe, al cui e pământul. Își luase cu el barda cu care cioplea lemnul. Cu unealta sa de muncă apăra tricolorul. Meștesugul, remarcă cel cu care vorbesc azi, n-a mai fost atunci doar o simplă meserie din care îți câștigi pâinea. Era o formă de rezistență.
S-a făcut zarvă mare. Ieșise lumea în stradă să vadă ce se întâmplă. Dogarul a fost în cele din urmă arestat. Gheorghe s-a prăpădit cu cinci ani în urmă. Acolo, la el în sat, în Fălești, toată suflarea l-a condus la mormânt. Sicriul îi fusese îmbrăcat cu tricolorul românesc. Însoțeau pe ultimul drum un adevărat erou. El, dogarul, cioplitorul, Gheorghe Muruziuc.
„Mereu ne-am adunat”
Dumitru stă cu ochii aplecați în gândurile lui, cioplind. Simt că l-am ațâțat, că i-am trezit amintiri. Mâinile lui mari, aspre, degetele groase, acoperă cu totul micul obiect care, încetul cu încetul, prinde contur. „Neamul nostru a trecut prin multe. Am fost căzuți, îngenuncheați. Mereu ne-am adunat”, vin ca din senin cuvintele apăsate.
Ultimii 600
S-au adunat meșterii populari din Basarabia într-o Uniune a lor, imediat după ce Republica Moldova și-a proclamat independența. Se strânseseră apele, câte nu secaseră încă. Oamenii se numără unii pe alții și văd că sunt 600 cu totul.
De atunci încoace s-au împuținat. Uniunea fusese zidită în mare parte din bătrâni. Tineretul nu mai e interesat de meșteșuguri. Noile generații au plecat în Occident, spre o viață mai bună, dacă au văzut că în noua Republică viața e din ce în ce mai rea. Și fără perspective.
Leagănul cioplit
Iarăși se oprește cioplitorul din povestit. Din nou îmi trag sufletul. Și mă pun mai departe pe întrebat. Soția lui, Veronica, e și ea meșter popular. Știe să împletească papură. E și profesoară. Tatăl lui Dumitru a fost cioplitor în lemn. La fel și bunicul. Are un frate. Și el cu aceeași pasiune. „Am crescut printre uneltele care dau lemnului glas. Mama mă legăna în copăița cioplită de bunicul”.
Noi pătimiri, după 1990
Satul în care s-a născut, unde trăiește și azi, se numește Reuțel. În apropiere de orașul Bălți. Își amintește că în 1990, în timpul renașterii naționale a Basarabiei, s-a îmbrăcat în costum popular și s-a dus în oraș. Era să fie bătut de rusofoni. Se implică în apariția unui club al meșterilor, în Bălți.
Adevărul spus în școli
Merge în școala din satul lui, vorbindu-le copiilor despre tradiții și meșteșuguri. A fost în multe alte școli și licee din Republică, ani la rând. Le deschidea celor mici o ușă pe care până atunci nici n-o bănuiseră. Descriindu-le costumul popular, chimirul, căciula țărănească, opincile, bundița.
„În 25 de ani am promovat arta populară în rândul tineretului. Am educat generații întregi de copii. Le-am descris tezaurul nostru. Parte a culturii românești”.
Observ iureșul sufletesc din pieptul basarabeanului. În special când vorbește despre România. „Pe timpul sovieticilor am fost învățați că romanii ne sunt dușmani”. Oftează.
Simfonia nopții
Alte amintiri răsar din copilăria lui. Se urca noaptea pe dealul care îi străjuiește satul, auzind în marea de liniște o simfonie. Erau dogarii. Fiecare bătea cu barda în stilul lui. El, copilul de atunci, le învățase stilul, armonia, ritmul. Erau 30 de meșteri. După sunetul bardei își dădea seama cine e. Oamenii lucrau după lăsarea întunericului. Când autoritățile ar fi trebuit să doarmă. Doar noaptea dogarii se îmbrăcau în haina lor cea adevărată, a meseriei de care nu doreau să se lase, debarasându-se de dogmele zilei. Mai prindeau câteva ore de somn și dimineața la cinci se trezeau, să meargă la muncă, în colhoz.
Azi se vorbește despre meseria de dogar mai mult la timpul trecut. La fel și în cazul artei țesutului. Doar în câteva sate din Republica Moldova i se mai cunosc tainele. Au dispărut și rotarii. Și meșterii care făceau hamuri pentru cai.
Covoare pe mălai
Multe orașe și sate din Republică organizează târguri ale meșteșugarilor. „Și eu plec peste tot cu rodul muncii mele”. Din asta trăiește.
Cade din nou pe gânduri. Știe de la părinții lui cum în timpul foametei din Basarabia, după război, covoarele țărănești, de o splendidă vioiciune a culorilor, deveniseră un fel de valută pentru oamenii care le dădeau în schimbul mălaiului și grâului.
Pădurea de sculpturi
Revine la zilele noastre. Cu șase ani în urmă a pus bazele unei rezervații a lucrărilor în arta lemnului. În mijlocul Codrilor Ungheniului apare pădurea de sculpturi. „Plaiul Fagului”, așa e numit arealul. Cine ajunge aici se întâlnește cu personaje cât statul unui om, întruchipând poveștile nemuritoare. Harap Alb, Păsărilă, Gerilă. Și pe mulți alții. Bună parte dintre cioplitori au fost formați de cel în compania căruia am onoarea să mă aflu acum.
Școala de meserii
La el în sat, cu ajutorul Primăriei, a inugurat în acest an Centrul meșteșugurilor tradiționale. În fapt, o școală în care se vor forma noi generații în diverse genuri ale exprimării tradiției.
„Avem nevoie în continuare de ajutor. În special echipamente pentru lemn și ceramică”, e un semnal pe care bărbatul îl trage. Eu duc mai departe acest mesaj. Poate, cine știe, va fi auzit și în România, de unde să vină un eventual sprijin. Dumitru Muruzuc e deja apreciat în Țara-Mamă, fiind membru al Academiei de Artă și Tradiții de la Sibiu. Mâinile lui își continuă freamătul. Nu s-au oprit nicio clipă, mai bine de-o oră, cât i-am urmărit destinul. „Și nici n-au de gând să se oprească”, e ca o promisiune pentru sine. Adresată viitorului.