Sătul de porcăriile de revelion, din farfurie și de la televizor, tânjeam după un iaurt și o comedie. Frigiderul mă rezolvă cu prima parte, ghidul UPC cu a doua: BRUNO, comedie din 2000, regia Shirley MacLaine.
Iaurtul rece, acrișor și cam apos a alunecat pe gât înainte să se termine genericul. Bine a făcut: avea să fie pansamentul gastric perfect pentru a tăia greața produsă de un film cum nu am mai văzut în viața mea.
De prin 1980, cu un masochism pe care nici acum nu mi-l explic cu totul, începusem să bântui sălile de cinema în căutarea celor mai exotice producții din lagărul comunist care se exportau / deversau pe ecranele românești. Mă fascinau falsitatea, făcătura, cu care se creau lumi de mucava și hârtie creponată din șabloane și lozinci, încercam să înțeleg mecanismele propagandistice care puneau în mișcare imaginile de pe ecran. Între toate, două mi s-au părut niște piscuri ale imbecilității: „Milițiencele din insulă” (chinezesc) și o peliculă nord-coreeană, al cărei titlu îmi scapă, despre Kim Ir-Sen, care ordonă să se construiască o cale ferată într-o zonă izolată din țară. La ăsta din urmă, fabulos este că personajul principal, Kim însuși, nu apare deloc, până la secvența finală. Deși numai despre el se vorbește. La sfârșit, pe șinele construite de partid vine trenul care îl aduce și pe conducător. „Tovarășul Kim e în valea noastră”, strigă toată distribuția, căzând în genunchi și jeluindu-se de bucurie. Și atunci, într-o imagine panoramată, pe culmea unui munte, apare, măreață, silueta lui, ca o stafie, proiectată pe fundalul unui răsărit de soare pictat pe mucava.
Ei bine, nici unul din astea nu mi s-a părut atât de scârbos ca acest Bruno, pe care m-am învrednicit să-l văd în noaptea de Sfântul Vasile. Filmul, regizat de o mare actriță, este un adevărat manual de Corectitudine Politică. Nimic nu lipsește. Toate marotele Noii Stângi occidentale sunt înghesuite cu anasâna, cu teamă, parcă, de a nu rata nimic. Între toate, însă, strălucește Teoria Genului. Cea care tinde să se așeze la baza răsturnărilor, devastării la care este supusă ideologic societatea occidentală. Teoria Genului care spune că nu te naști de un anumit sex, indiferent de aparențele anatomice, ci devii cu timpul Băiat sau Fată sau Transsexual, în funcție de mediul social, de experiențele de viață, și de personalitatea pe care o ai. Evident, schimbările din viață, din anturaj, pot genera schimbări și în interiorul unui om, care, firesc (!), resimte nevoia să-și schimbe Genul. Din Băiat să devină Fată, din Femeie, Bărbat sau Femeie cu Barbă.
Chiar dacă asemenea teme pot părea șocante pentru mulți români, ele au devenit subiecte de uriașe dispute ideologice în Occident, iar în unele state norme școlare obligatorii, încă din clasa I. Ceea ce este cu adevărat tulburător la un film ca Bruno este faptul că pentru propaganda deșănțată, halucinantă, au fost folosiți copii. Puști de șase-șapte anișori, puși să scandeze și să ilustreze lozincile Corectitudinii Politice. Ceea ce nici Ceaușescu și mașinăria lui de propagandă nu au îndrăznit. Pistruiatul, Roșcovanul și alții din galeria de comuniști mucoși sunt, în comparație cu Bruno, simpatici, plini de viață și de umor, puși pe șotii, aproape niște copii normali.
Iată-l pe Bruno: băiețelul adorabil din Singur Acasă 3 (Alex D. Linz), este acum elev la o școală catolică americană. Care pare iadul pe pământ. Filmul începe cu micul Bruno bătut sălbatic (nu se știe de ce) de colegii săi, care îi strigă: „Poponarule!” și „Tocilarule!”. Noroc că intervine o maică supraveghetoare, care, urlând și suflând în fluierul din dotare (după modelul gardienilor din închisori) îi oprește pe agresori. Cum Bruno, chircit de durere la pământ, nu se poate ridica, maica zdrahoancă îl ia la subsuoară, ordonă încolonarea și cu cântec, toți se îndreaptă spre școală. Cântecul este cel folosit de trupeții americani, în deplasare, cu versurile adaptate: elevii mărșăluiesc cântând sacadat aproximativ așa: „Școala catolică ne educă / În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!”
Maica cea solidă îl depune pe micul Bruno în biroul maicii directoare / starețe, pârându-l (tot pe el!) că iar a provocat un scandal. Exasperată, stareța ordonă ca micuțul să fie pedepsit, după care își aprinde nervoasă o țigară (!).
La sfârșitul programului, Bruno este luat de la școală de maică-sa, o femeie uriașă, care, aveam să aflăm, a devenit obeză, mâncând mult de supărare că a fost părăsită de tatăl lui Bruno, polițist în oraș. Mama monstruoasă își ia fiul acasă în huiduielile și zeflemelile întregii școli. Micile brute nu au jenă să discrimeze nici obezii!
Zilele lui Bruno se scurg între bătăile pe care le încasează cu regularitate la școală, dimineața, și antrenamentele de hochei de după-amiază, unde, tot cu regularitate se face de râs pentru că e prea fătălău pentru un asemenea sport bărbătesc.
Până într-o zi, în care lui Bruno îi vine o colegă de clasă nouă: o fetiță negresă, ochioasă, dulcică foc, îmbrăcată în cowboy (inclusiv pălărie roșie pe cap pistoale cu capse). Nu ni se explică de ce ea este singura fată din toată școala și nici cum de i se permite să poarte îmbrăcămintea extravagantă, în locul uniformei.
Fetița face ea ce ar fi trebuit să facă maicile și îi ia apărarea lui Bruno, altoindu-i pe agresorii zilnici, așa că cei doi devin cei mai buni prieteni. Bruno îi arată locul lui preferat, un cimitir, și îi spune că are mereu un vis în care i se arată un înger de la care ia o bucată din voalurile care îl îmbracă. De-aia îi place lui în cimitir, printre monumentele funerare cu îngeri care străjuiesc mormintele.
Cum micii negrese i se face frig, Bruno îi propune să-i dea pantalonii lui și să îmbrace fusta. Ocazie cu care îi mărturisește colegei că lui îi place tare mult să se îmbrace în fată. Aceasta (repet 6-7 ani) îi spune că nimic nu este mai important pentru un om decât să se exprime pe sine, cu curaj, împotriva tuturor prejudecăților. Drept care îl duce pe Bruno la ea acasă, îl îmbracă într-o rochiță vaporoasă, îi pune pe cap o perucă, îl machiază și îl rujează. După care cei doi copii (!) pleacă așa pe stradă.
Din neatenție, Bruno este lovit de o mașină și dus la spital. Medicii constată cu încântare că peruca i-a salvat viața, lucru pe care îl comunică și familiei șocate să-și descopere băiețelul îmbrăcat în fetiță.
E rândul mamei celei obeze a lui Bruno să facă un infarct și să fie internată. Cine să-l ia pe micuț acasă? Taică-su nu vrea, așa că îl ia mama lui taică-su, bunica jucată de Shirley MacLaine. O femeie bărbătoasă, care nu suportă farafastâcurile de fetiță ale lui Bruno. Așa că îi tunde cu briciul frumoasele bucle paj și îl piaptănă băiețește, cu cărare într-o parte. E prea mult pentru copilul care tocmai învățase să se exprime. Profitând de un moment de neatenție al bătrânei, înșfacă peruca și rochia și fuge de-acasă.
Femeia, disperată, cuprinsă de remușcări, începe să-l caute prin ploaie, cu lanterna. Îl găsește în cimitir, după statuia unui înger. În mașină, uzi fleașcă, bunica își întreabă nepotul de ce îi plac rochiile. Bruno răspunde: „Nu sunt rochii. Sunt veșminte sfinte, pentru că îmi permit să mă exprim! Îngerii poartă rochii.” Obsesia pentru îngeri, ființe fără sex definit, se lămurește.
Firea bărbată a bătrânei se înmoaie, se înduioșează, și decide să-i facă lui Bruno cea mai frumoasă rochiță din câte s-au văzut, pe care s-o poarte la concursul de „spelling” pe școală. Bunică și nepot lucrează împreună la creația rochiei, la coaserea ei. Băiețelul (?!) cere mai ales atenție la coaserea fermoarelor aurii.
Vă imaginați mutrele maicilor (mai ales ale nesuferitei de starețe), când îl văd pe Bruno apărând pe scenă îmbrăcat într-o rochiță vaporoasă, cu culori în degradé și marginile în colțuri, cu umerii goi și diademă de ștrasuri pe frunte.
Călugărițele, care până mai ieri erau sbiri, sunt însă puse la punct de vorba curajoasă a lui Bruno, de tăria cu care „se exprimă pe sine”, și de la care află că rochii purtau și romanii, și vechii egipteni, ba chiar și Papa, așa că nu mai comentează. Evident, Bruno, fiind un maestru al spusului cuvintelor pe litere, câștigă en fanfare, concursul și se califică în finala mondială care urmează să se țină la Vatican, unde se va întâlni cu Papa însuși, cel îmbrăcat în rochie albă. Finalul l-am pierdut, pentru că, probabil de la iaurtul rece, am simțit o irepresibilă nevoie, pe cât de incorectă politic, pe atât de sănătoasă.