Pentru București, anii ’80 ai secolului 20 au însemnat, la nivel de transformare a orașului, demolări masive, aberante și inutile în mare parte. La București s-a distrus mai mult pe timp de pace decât o făcuseră cele două războaie mondiale și cele două cutremure (1940 și 1977) la un loc.
Pentru București, anii ’80 ai secolului 20 au însemnat, la nivel de transformare a orașului, demolări masive, aberante și inutile în mare parte. La București s-a distrus mai mult pe timp de pace decât o făcuseră cele două războaie mondiale și cele două cutremure (1940 și 1977) la un loc. Totul pentru a eradica orașul vechi, tradițional și a îl înlocui cu un surogat inspirat de sistematizările din Coreea de Nord și China – un oraș nespecific, un parazit numit “noul Centru Civic”. Citește aici despre propaganda regimului comunist, despre cum explicau autoritățile de la acea vreme nevoia de modernizare subită și cum lăudau noile construcții. Zone precum Piața Unirii, dealul Arsenalului sau actualul rond Alba-Iulia erau inaccesibile publicului larg. De la depărtare, bucureștenii vedeau cum în centrul orașului lor creștea alt oraș – o cetate în cetate, relateaza rezistenta.net
Cartiere celebre precum Uranus, Izvor, Antim sau Dudești-Vitan au căzut, rând pe rând, sub lama buldozerelor ceaușiste. Opoziția cetățenilor a fost una minimă. Teroarea psihologică instaurată de Securitatea ceaușistă coroborată cu privațiunile cotidiene din epocă (lipsa alimentelor, lipsa căldurii, penele recvente de curent, etc.) a ținut oamenii departe de agonia Capitalei. Nimeni nu a zis nimic. Șantiere de construcții din întreaga Românie Socialistă au fost abandonate, iar brigăzile de muncitori au fost strămutate să lucreze pe șantierele megalomanice bucureștene. Unele orașe provinciale, și ele în plin proces de transformare socialistă, arătau ca veritabile orașe-fantomă.
Ce-i drept, trebuie spus că Ceaușescu s-a inspirat din Planul Director de Sistematizare ordonat de Regele Carol al II-lea în 1935. Acolo erau câteva propuneri de bulevarde noi, străpungeri, prelungiri sau supralărgiri ale unora deja existente, dar și amplasarea unor noi clădiri administrative. Diferența este că planul din 1935 era rațional, ținea cont de proiecția de dezvoltare a urbei și respecta în mare parte evoluția de până atunci a Bucureștilor.
Am găsit niște fotografii-document alb-negru realizate de Sorin Voicu în 1988, când nebunia ceaușistă produsese deja distrugeri ireversibile și își impusese stilul arhitectural și urbanistic în centrul orașului. Fotografiile surprind foarte bine pustietatea și tristețea Bucureștilor ultimului deceniu de comunism din România. Este esențial să fie comentate și analizate, deoarece mai ales cei care nu au trăit epoca trebuie să înțeleagă ce, de ce și cum s-a întâmplat.
Bulevardul Ana Ipătescu (actual Lascăr Catargiu), văzut din Piața Romană. Lupoaica Romei nu fusese încă adusă aici, iar la intrarea pe bulevard erau ceva mai mulți copaci, pe ambele laturi. Piața Romană și bulevardul Ana Ipătescu nu erau vizate de demolări. Cu toate acestea, în 1988 în centrul rondului din Romană s-a turnat un soclu circular masiv din beton armat, iar anul următor a fost instalată aici o butaforie pentru un monument gigantic dedicat studenților comuniști. Evenimentele din 1989 au anulat acest proiect care cu siguranță ar fi stricat aspectul Pieței Romane.
6 iunie 1987. “Scînteia”, organul de presă al Partidului Comunist Român, anunța o nouă realizare a ceaușismului: inaugurarea pasajului de la Piața Unirii, la numai 34 de zile de la începerea lucrărilor! Da, lucrarea a fost finalizată într-un timp-record, deși pregătirile pentru începerea construcției propriu-zise fuseseră demarate cu câteva luni înainte. Ministrul Construcțiilor Industriale, Ion Petre, a avut baracă pe șantier, de unde a supervizat direct lucrările. Pasajul făcea parte din sistematizarea Pieței Unirii și a împrejurimilor, la acea dată în transformări profunde. Pentru eficiență, Președintele Republicii atribuise diversele șantiere bucureștene câte unui ministru, pentru a le coordona. Pentru pasajul de la Unirii au lucrat fără întrerupere sute de oameni, iar lucrarea a fost una complexă. Pasajul, lung de 900 de metri, merge pe sub magistralele de metrou M1 și M2 (care se intersectează la Unirii), precum și pe sub conductele prin care Dâmbovița subtraversează Piața Unirii (refularea se face în aval de acumularea din coasta Bibliotecii Naționale), acoperită de un planșeu.
În imagine mai apare Magazinul Cocor (cu aspectul inițial de tinichea), inaugurat cu 15 ani înainte, în aceeași perioadă cu Hotelul Intercontinental de la Universitate. Silueta turlei Bărăției este inconfundabilă. Bulevardul 1848 se numește astăzi I. C. Brătianu.
În depărtare se văd macarale ridicându-se de pe un pustiu imens – este amplasamentul fostului cartier Izvor și Mănăstirii Mihai-Vodă (sediul Arhivelor Statului), demolate în totalitate pentru amenajarea Parcului Izvor actual.
Se remarcă pe partea stângă a Dâmboviței Palatul Justiției, pe atunci Tribunalul Capitalei, pe lângă care Calea Rahovei mai trecea doar pe hârtie, această arteră istorică care până în anii ’80 începea din centrul istoric fiind secționată de bulevardele Victoria Socialismului (actual Unirii) și Libertății.
Această porțiune de bulevard este una de tip canion. Practic, șirul de blocuri este continuu și nu s-a permis nicio intersecție cu altă arteră. Accesul în spatele construcțiilor masive de la bulevard se face prin ganguri. Calea Rahovei, rută istorică bucureșteană care ar fi tăiat perpendicular acest bulevard înspre Piața Unirii, a fost secționată și distrusă pe tronsonul ei cel mai important – cel dinspre centrul orașului.
Toată zona era gândită să fie una de promenadă pentru privilegiații regimului, care ar fi urmat să ocupe apartamentele din blocurile din imagine. Da, această zonă nu era nici pe departe destinată oamenilor muncii de rând.
În 1988, cartierul evreiesc bucureștean, care se întindea între Piața Unirii și Piața Vitan, fusese distrus aproape complet prin decizia lui Nicolae Ceaușescu de a prelungi bulevardul Victoria Socialismului la est, dincolo de Piața Unirii. Demolările din 1987-1988 au șters de pe fața pământului mai bine de două secole de istorie bucureșteană, a distrus zeci de mii de destine și un patrimoniu vechi construit foarte valoros, irecuperabil.
În prezent, blocurile anoste s-au făcut vesele, deoarece anveloparea termică a venit la pachet cu spoiala în culori stridente. Pe Calea Moșilor, dominanta este portocaliu țipător. Curat, modern, optimist, electrizant.
Ce s-a întâmplat în anii ’80? Bucureștii centrali au căpătat o față nouă, complet diferită față de sistematizările din aceeași perioadă din lumea civilizată. Arhitectura optzecistă bucureșteană este un mare kitsch, utilizând elemente din toate epocile anterioare, amestecate într-un fel de salată grotească, ce reușește să impresioneze doar prin mărime.
Consecințele sistematizării forțate din anii ’80 sunt multe și complexe. Nu ne dăm seama încă de toate, dar o să listez pe scurt câteva dintre ele: • inserția unei clădiri-monstru în inima orașului, o clădire pe care orașul nu o poate asimila deoarece depășește cu mult dimensiunile rezonabile ale unei construcții monumentale. • impact negativ asupra traficului actual, efect al trasării unor bulevarde-canion-surogat, realizate doar pentru a oferi perspectivă Casei Republicii, nicidecum pentru a fluidiza traficul (controlat oricum de regim în acea perioadă). • relocarea unor zeci, chiar sute de mii de oameni, care au fost nevoiți să renunțe la vechile lor locuințe, la un stil de viață cu care traiul în noile ansambluri de locuințe situate în cartiere nu se putea compara. • diluarea identității bucureștene, prin dispariția ireversibilă a unor monumente de arhitectură foarte valoroase. • crearea unei imagini false a centrului orașului, întrucât bucăți din vechiul țesut urban supraviețuiesc chiar în spatele blocurilor de pe noile artere ceaușiste. • modificarea în sens negativ și pe termen lung a percepției populației despre ce înseamnă sistematizare urbană utilă, coerentă și strategică, de pe urma căreia să beneficieze și generațiile viitoare.
Regret că la procesul-spectacol al Ceaușeștilor din decembrie 1989 Acuzarea nu a pus nici măcar o întrebare referitoare la distrugerea Capitalei. Probabil răspunsul ar fi fost, invariabil, “Dau socoteală doar în fața Marei Adunări Naționale și a reprezentanților clasei muncitoare!” Nu mai puțin vinovați decât întâiul Președinte sunt arhitecții implicați în proiectul noului Centru Civic. Ceaușescu nu ar fi putut realiza o astfel de lucrare de unul singur. Nu știm nici acum cât a costat efectiv construcția Casei Republicii (edificiu încă în construcție), nici câte accidente de muncă au avut loc pe șantier între 1984-1989, de exemplu.