Un pic de rău în bine și un pic de bine în rău. Pozitiv și negativ. Plus și minus. Ying și Yang. Bine și rău.
„N-aş scrie despre credința practicată dacă n-aș fi avut o discuție în care o pacientă îmi povestea despre fanteziile ei homicidare din perioada gravidiei de la care, spune ea, doar credința si rugăciunile au împiedicat-o să treaca la fapt. În plus, decizia că-și va re-direcționa obsesia asupra creșterii copilului. Astfel, s-a gândit ea, câtă vreme va avea o preocupare, nu se va mai gândi la lacerarea partenerului”, te înspăimântă Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din Capitală. Fiecare e liber să construiască de aici un scenariu imaginar devreme ce azi, la ani de-atunci, femeia cu pricina vorbește tot cu un psihiatru. „Ce e rău și ce e bine, tu te-ntreabă și socoate!” Oamenii au o înţelegere categorică, dihotomică, a binelui. Spunem despre „discernământ” și capacitate psihică, egalmente, că sunt un corolar al graniței între două domenii abstracte: „bine” și „rău”. Mai mult, practicăm aceste credințe. „De cele mai multe ori, o astfel de practică rezultă în perpetuarea practicii însăși, perpetuum mobile, la fel cum, în Geneză, Dumnezeu continuă creația pentru ca a văzut Dumnezeu că este bine! În paranteză fie spus, nimeni nu poate sugera ce s-ar fi întamplat dacă Dumnezeu ar fi vazut ca nu este bine! În psihiatrie o bună parte din pacienții care au alterări ale dispoziției sau gândirii, încep prin a descrie suferinţa lor ca fiind o absență a binelui și nu rareori o prezență a răului. Mi-a fost rău, mi s-a facut rău, cred că nu mi-e bine”, explică psihiatrul. Oamenii au „gânduri rele”! Cu excepția bucuriei și prosperității, majoritatea emoțiilor sunt etichetate „rele”: furia, frica, tristețea. „Am văzut negru în fața ochilor, parcă peste tot unde mă uit văd doar gri, de parcă toată culoarea ar fi dispărut din lume – îmi zice altă pacientă și nu pot să nu-mi pun problema de ce-ar fi asta neapărat rău, să nu mai fie culoare! Cert este că, de cele mai multe ori prin consens, democratic, are loc eșafodarea binelui sau a răului. Care este practicat. ”, conchide medicul. Întrebări la care crezi că știi răspunsul Practica „binelui” sau „răului” se face prin inversarea, de la general la particular, a unui obicei. „Da! Pentru ca un obicei să devină regulă e nevoie de o masă critică de utilizatori, într-o arie geografică relativ restrânsă, de la care o anumită cutumă este îmbrațișată, adeseori în orb, de cohorte de alţi zeloşi!”, te lămurește psihiatrul parțial. Uite, E-urile de exemplu. Or fi bune, or fi rele? Curentul bio? E bine sa te rogi la icoane făcătoare de minuni? Să ții post? Să mărturisești întru iertarea păcatelor? E bine să bei un pahar la fiecare masă? E bine să-ți bati copilul? E rău să-ți baţi copilul? E bine să bârfești? Dar să ții un secret? E bine să vorbeşti despre problemele tale cu un psihiatru? Sau cu un psiholog? E bine să înjuri? E bine să faci sex des? Sau „mai răruț că-i mai draguț”? Binele impus dogmatic sau binele utilitar „Răspunsul la oricare dintre întrebările de mai sus nu poate conține decât sentimentul consensual că cineva, prin observarea fenomenului, a hotărât, folosind criterii mai niciodată cercetate că la stânga e binele, la dreapta e răul. Binele, deci, poate fi o concluzie empirică... Binele utilitarian, pe de altă parte, e acela care facilitează diverse lucruri. De exemplu, e bine să faci sport pentru că asta facilitează forma fizică și asta facilitează prelungirea vieții. Binele dogmatic, finalmente, e cel care în nu contează ce crezi, e bine pentru că şeful zice că e bine! Aici, evident, intervine și varianta e bine pentru că domnul doctor susţine asta”,exemplifică elocvent Gabriel Diaconu. Adică, binele relativ contextual e unul care nu suferă contrast la rău, ci răul însuși e o lipsa a binelui deci – oricât de întortocheat ar părea – binele e acela care e bun, căci bine faci, bine găsești. Nu-i așa!? De acolo, de fapt, fie că vorbim de utilitate sau dogmă, omul de rând intră pe pilot automat! O fi bine? O fi rău? Majoritatea oamenilor au o figură complet bulversată dacă îi întrebi de ce se opresc la culoarea roșie a semaforului, sau de ce își calcă hainele, sau mănâncă mai întâi felul întâi, și-apoi felu’ doi, și-apoi trei. De ce ordinea asta? „Creierul nu știe, nu înțelege, e bine pentru că ne place, ne atrage, ne ridică, ne incită curiozitatea, ne oferă senzații inedite, chimic intoxicante pentru organul ăsta central numit nevrax de vechii anatomiști. Practicăm binele pentru că obligatoriu în asta derivă și o placere hedonică. Pe o treaptă net superioară, ascetul va pune în practică - oricât de cacofonic ar parea – un bine unde nu mai există plăcere, cât unul de rang inalt, un bine proiectat în ideologie, în privitul lumii și-al mersului omenirii, cum ar fi, de exemplu, strânsul PET-urilor sau mașina hibridă că, nu-i așa, diverși predică despre lucruri bune care ne privesc pe toți”, explică amuzat psihoterapeutul. Binele meu e și al tău? Eu, personal, vreau dreptul să nu-mi pese de anumite lucruri și să difer în opțiunea mea de a îmbrațișa o cauză așa-zis bună prin consens majoritar. Nu sugerez totuși ca o astfel de poziţie egotistă a omului fața de om are vreo șansă să devină populară... Popular e să-ți pese de aproape, de binele lui în aceeași măsură cu al tău, să-ți crape obrazul de rușinea lui, să-i placă sufletului de bunătatea lui, și să fie armonie, și să ne ținem de mâini... Râdeți? Ei, bine, nu. Binele rămâne, probabil, acel loc unde avem șansa să căutăm în acel străfund moral al ființelor noastre, în propria umanitate, fără să fie nevoie de un Zeu deasupra, și unde putem descoperi propria noastră deitate, poate cea mai frumoasă din toate. Altruismul. Creativitatea. Speranța. Frumosul. Estetul. Iubitul. Plăcutul.