Deşi au fost multe experimente, prin 1928 şi 1937, televiziunea în România a început în ziua de 31 decembrie 1956, iar din anul 1968 a avut şi un sediu (cel actual).
Cu ocazia sărbătorii naţionale, 23 august 1983, Televiziunea Română face prima transmisiune color oficială a paradei militare şi a manifestaţiilor. Din păcate ea nu se dezvoltă, în aşa fel că în 1985 se desfiinţează canalul 2 şi canalul 1 se limitează la doar două şi ulterior trei ore pe zi.
După 1989 totul a evoluat rapid şi, în prezent, avem peste 750 de posturi. De o bună bucată de vreme, majoritatea dintre ele par să fie în alb şi negru. Nicio problemă de actualitate nu mai este nuanţată. Vedem şi auzim numai păreri radicale în aşa fel că Smurd şi ICR devin cam acelaşi lucru. Patapievici şi Arafat sunt fie ridicaţi în slăvi, fie acuzaţi, indiferent de ce se mai întâmplă. Oamenii cei mai deştepţi dintre noi, care şi apar seară de seară la TV nu reuşesc să dibuie nici o cale de mijloc. Şi noi, ceilalţi, nu prea pricepem ce se întâmplă, neavând discernământul lor.
Planul ideologic, al discuţiilor, care ar putea oferi unele prilejuri de conciliere a fost, se pare, iremediabil îngropat. Speranţa de mai bine ar putea veni doar din nişte relaţii personale. Cum ar fi un paparazzi cu Andreea Pora, Gâdea şi Ciuvică în relaţii tandre?
Sunt şanse mici. Ei nu par să se dorească. Dar la noi totul este posibil mai ales că ar fi spre bine.