A fost de multe ori la Gâdea, dar în seara asta e mai stingher ca oricând. Simte o apăsare grea pe beregată. Câteva picături reci de sudoare o iau la vale pe spinare. Palmele îi sunt jilave.
Face un efort de voinţă să se controleze, să nu le şteargă pe pantalonii scumpi. N-a mai avut aşa emoţii de când a importat primul Citroën. Dulce ca mierea e miezul întrebării Radu Tudor serveşte. Poate el, Tăriceanu, să jure că nici un liberal nu va mai trăda? Că Meleşcanu e ultimul? Că nimeni nu mai e dispus să asculte cântecul de sirenă de la Cotroceni? Că alianţa PDL-PNL, pe care Băsescu a aruncat-o din nou în joc, este imposibilă pe veci? Paradoxal, rafala îl mai linişteşte. Sub coaja dură se ascunde un miez dulce: sunt întrebări care, în mod normal, i se pun şefului de partid. De multă vreme, Voiculescu îi poartă sâmbetele lui Antonescu. Nu ratează nici o ocazie să-l otânjească. Prea şi-a luat-o în cap şi nu mai ascultă. În seara asta, Tăriceanu ştie că e supus unui examen. Oportunitatea, superbă ca o plantă carnivoră din junglă. Te ispiteşte şi te-nhaţă. Tentaţia e mare: să răspundă ca un şef. Să jure, să-şi ia elan. Să-şi îndrepte spatele, după trei ani de umilinţă şi nesomn. Să se aburce iar în şa. Încearcă să ia un aer solemn, ca Duda la Săvârşin. Vocea ironică a lui Amedeo ca Ianțu la „Vrei să fii milionar?” "Unde te repezi aşa, băiatule? Festina lente... Cine a zis asta? Hopa, vezi că nu ştii, dragă? Mai lasă motoarele şi mai pune şi tu mâna pe carte! Ai grijă să nu te arzi între coloane!". Vocea bătrânului Amedeo îi sună în cap, îi zgârie creierii. A ţinut la el, dar ura când începea cu chestionarele şi ironiile. Parcă era Ianţu, la "Vrei să fii milionar?" Se scarpină la nas ca să câştige timp. Imaginea îi este mărită monstruos pe video-wall. Elanul l-a ţinut câteva secunde. Caracterul păgubos l-a trădat iar. Prudenţa îl bagă înapoi în cochilie, ca pe un melc becisnic. Îndrugă un şir de banalităţi, "...nu poţi băga mâna în foc pentru nimeni..." Moartea ratingului. Gâdea îşi asumă libertăţi la decolare Gâdea zburdă prin platou, se simte lejer, mai are puţin şi decolează, pulpanele hainei cu două şliţuri, ca o coadă de avion. Îl cam doare-n cot de invitat, deşi e conştient că face o mare greşeală. Varanul stă acasă şi urmăreşte totul. I-a şi explicat cât de important e să-i dea aripi lui Tăriceanu. O jumătate de oră i-a sâsâit la telefon. Totuşi nu se poate concentra. Abia aşteaptă să anunţe bomba. Bucuria îi gâlgâie în gât. În sfârşit, producătorul îi dă verde în cască. Atunci îşi rotunjeşte buzele cărnoase şi o sloboade: "Mâine seară îl vom avea invitat pe Mihai Răzvan Ungureanu". Pohta ce-am pohtit! Stăpânul îi va înţelege entuziasmul şi-l va ierta. Până la urmă, deşi el nu e plătit să judece, parcă e mai important să bagi o strâmbă între Băsescu şi Ungureanu, decât să-l dotezi pe Tăriceanu cu o pereche de aripi de şindrilă. Sindromul Mărăcineni. Blestemul pingelei de cauciuc Oana Stancu se ţine de desfăşurător ca sărăcia de om. Conform scenariului, deschide un nou front pentru aripile lui Tăriceanu: Ungureanu însuşi şi anestezista sa soţie. Să nu bată prea tare la ochi invitaţia de a doua zi. Oana e un excelent ridicător: soţia şefului SIE, angajată la o firmă cu mari interese în România... conducta de gaze Bucureşti-Chişinău... siguranţa naţională... câştiguri de 400% pentru Petrom...
Mingea se înalţă sus, deasupra fileului. Toată lumea aşteaptă bubuitura. Fostul premier trebuie doar să se ridice puţin pe călcâie şi s-o pălească, fără prea multe fasoane. Ca pe maidan. Însă Tăriceanu e picnit definitiv de sindromul Mărăcineni. Cât a alergat el atunci la podul dărâmat, cât şi-a tocit pingelele de cauciuc în vizite de lucru, cât a încercat să facă pe omul din popor, să se bată pe burtă cu muncitorii, era tot al doilea. Mereu a fost al doilea. Ăsta e blestemul vieţii lui. Se resemnează şi se afundă în stereotipe ca într-un carburator prietenos.
Tabiet de culcare. Sidonia a deranjat soldăţeii
Bătrânul e un pachet de nervi. Nu şi-a găsit locul în fotoliu toată seara. A şifonat sub fund macatul adus de la contractări, din Teheran. Strânge în pumnul drept linia de lemn, pătată cu cerneală albastră "Pescăruş", pe care fiică-sa a lipit un abţibild cu "Radio Romantic", şi se pocneşte cu ea peste palma stângă, bătucită de crosă. Tăriceanu e moale şi lui Gâdea nu-i stă mintea la emisiune. Câteodată se simte tare singur. Cât se agită el, cât se consumă, şi pentru ce? Pentru nişte imbecili, nişte incapabili să-i înţeleagă măreţia.
Scârbit, stinge televizorul. Gândul că, a doua zi, Ungureanu îi pică în antene, îl mai înviorează. Se ridică din fotoliu. Încheieturile, slăbite de atâtea bodyceck-uri, scârţâie ca un telefon fix ascultat.
Pe birou stau răsfiraţi soldăţeii de plumb, făcuţi pe comandă. Iar i-a deranjat Sidonia, când a şters praful. Nimic nu înţelege femeia asta din strategie! Aha! Uite-l!
Ridică de jos figurina cu cheliuţă şi o pune pe masă. În spatele ei, mai sunt doar o mână de soldăţei. În faţă, o figurină cu un cap mai mare ca toate, poartă un coif pe care scrie NHL. În spatele ei, puzderie de soldaţi şi două care de reportaj. Meşterul la care le-a comandat i-a zis că e cam anacronic, dar el i-a tăiat-o scurt: "Te plătessc ssă execuţsi, nu ssă comentezsi!"
Cu vârful liniei de lemn îi aplică soldăţelului cu cheliuţă un bobârnac. E tabietul de fiecare seară. Figurina cade cu zgomot. "Poc, eşşti mort! Poc, eşşti mort!" Bătrânul râde şuierat, până îl îneacă tusea.