Înalt, spătos, neras. Ochii goi în momentele de repaos mental se aprind brusc la ordinele lătrate ale lui Cozma, Loiş, Beja. Privirea devine fioroasă, palmele ca nişte cazmale se strâng reflex în pumn.
Degetele noduroase se încordează pe mânerul bâtei, pe coada târnăcopului, pe cablul electric: arme ucigătoare. El este MINERUL. Îşi trăia ultimele zile de glorie cu exact 13 ani în urmă.
Sergiu Nicolaescu a învins la Costeşti
Era ianuarie 1999. Pentru a cincea oară, hoardele minereşti porneau în marş spre Bucureşti. Maree neagră. Vreo 15-20.000 de inşi căliţi în primele patru campanii. Toţi cu înaltă calificare: meşteri în spart ţeste, snopitori - stâlcitori, zdrobitori – cotonogitori, tăbăcitori – zvântători. Au uimit atunci o lume întreagă cu capacităţile lor strategice. Au înlăturat toate obstacolele din cale. Degeaba ministrul Dejeu, ca un Făt Frumos modern, inventa tot felul de piedici: stabilopozi, camioane cu roţile scoase, stânci detonate. Puzderia din adâncuri le ocolea ca-n joacă. A urmat memorabila bătălie de la Costeşti. Un cordon de 2000 de jandarmi blochează drumul. Şi aşteaptă ca fraierii. Minerii, bine şcoliţi în tactică militară şi manevre diversioniste la renumitele academii "Mihai Viteazu" şi "Pistruiatul", sub îndrumarea profesorului Sergiu Nicolaescu, găsesc de cuviinţă să se suie pe versanţii drumului şi să le pice forţelor de ordine în coaste şi în spate. 1500 de jandarmi năuci cad prizonieri în mâinile grele ale minerilor. Trei din patru! Başca prefectul Curcăneanu, care, în calitate de factor politic, încasează şi o doză corespunzătoare de scatoalce şi şuturi în fund.
Pacea de la Cozia şi Sfântul Ciu-ciu
Tot Bucureştiul tremura ca varga de frica minerilor care se apropiau de RâmnicuVâlcea. Emil Constantinescu, alt eminent strateg, se gândeşte să înconjoare capitala cu tancurile. Noroc cu Radu Vasile, om cu duhul blândeţii şi frică de Dumnezeu, care îi ameţeşte pe mineri Cozia şi le promite marea cu sarea. În entuziasmul proletaro-duhovnicesc, nimeni nu a văzut că premierul ţinea două degete încrucişate la spate. Doar vreo doi sfinţi din icoane, care, punând mai presus interesul naţional, s-au făcut că se uită în altă parte. Bineînţeles, că, odată minerii ajunşi acasă, iar Radu Vasile la Palatul Victoria, acesta din urmă a folosit cam aceleaşi degete spre a le arăta că din tot ce le-a promis la Cozia le dă ciu-ciu.
Ultrasul mic şi-al dracului de Bucureşti
Urmează iute o nouă mineriadă şi păruiala de la Stoeneşti, care se lasă cu arestarea a sute de mineri, inclusiv a lui Cozma, cel care acum îşi face partid nou. În semn de recunoştinţă, Emil Constantinescu îl demite pe Radu Vasile. Dar asta e deja altă poveste. Aşa pierit-a minerul, ca specie dăunătoare pentru democraţie. Şi a apărut ULTRASUL. Prizărit, sfrijit, statura lui uscăţivă nu trebuie să te înşele. Treningul sintetic "Puna" sau "Adibas" de la Europa, ascunde o vână de luptător. E mic şi iute. Dă şi fuge. Diferenţa e uriaşă. Minerul ştia să bată, dar mai scotea şi cărbune. Ultrasul ştie doar mardeală. Minerul era la mama dracului, mai puteai încerca să-l opreşti pe drum, să-l ademeneşti pe la vreun monument de patrimoniu. Îl vedeai rar, odată la câteva luni. Ultrasul se aciuiază şi se înmulţeşte mai ales în Bucureşti. Îl vezi în fiecare duminică, pe stadion. Nu trece pe la biserică, dar o pomeneşte când e vorba de dumnezeii, morţii, anafura plus alte produse sfinţite din recuzita adversarului. Minerul executa obedient ordinele, fie că erau de la Cozma sau de la Iliescu, fie-i colonul sănătos! Ultrasul nu ascultă decât de propriul instinct, să moară mama! Nici tehnicile şi strategia militară nu seamănă. Minerii dovedeau o disciplină exemplară, ca, pe vremuri, cohortele şi falangele romane de la Casa de Filme 5. Ultraşii folosesc gherila urbană, dovedind o mobilitate şi o ingeniozitate mereu uluitoare. Mai ales pentru jandarmi. Şi arsenalul a evoluat spectaculos: de la lămpaş la glugă, de la toroipan la petardă, de la bâtă la bordură.
Hora de la Unirii În fine, totul pare să fi evoluat în afară de Jandarm. Deşi echipat impresionant, ca o combinaţie între Robocop şi ţestosul ninja Donatello, el pare anchilozat în proiect. Raportul numeric de la Costeşti s-a inversat, dar jandarmul nu pare să fi câştigat în tupeu şi isteţime. Nici în cunoştinţe strategice. Mii de vlăjgani burduşiţi aleargă brambura, în fiecare seară, după o mână de puşti sandilăi. Fără nici un rezultat. Ca strămoşilor de la Costeşti, nici ăstora de azi nu le dă prin cap că ar putea înconjura adversarul şi i-ar putea cădea în spate. Nu. Avansează jandarmii, se retrag ultraşii. După aia, invers.Totul ca o horă de prost gust, un fel de ţupai-ţupa, după care rămâne un oraş vandalizat. Nu trebuie să fii ditamai generalul de jandarmi, nu trebuie să fii făcut academii străine. E suficient să te fi uitat cu nepoţeii la "Tom şi Jerry" ca să-ţi dea prin cap că, în miezul iernii, câteva tunuri cu apă ar fi suficiente să-i trimită urgent pe derbedei acasă cu hainele îngheţate bocnă. Atunci de ce au fost trimise tunurile cu apă abia duminică, la ora 23.00? Când deja fuseseră răniţi o grămadă de oameni, inclusiv jandarmi, centrul oraşului era distrus, iar buletinele de ştiri străine se deschideau cu coşmarul de la Bucureşti. Bătrânul domn Moise de la jandarmerie, cel care ne-a explicat, în vorbe bolovănoase, că situaţia din teren e complexă, nu prinde Cartoon Network? CITIŢI ŞI: HAOS PE STRĂZIOpoziţia şi ultraşii transformă protestele în violenţe!