Giovanni Batista Piranesi (1720 – 1778) a avut un destin artistic unic – eu nu mai cunosc altul asemănător.
În general, dacă contemporanii și generația imediat următoare unui artist nu dau multe parale pe el, șansele lui de a deveni nemuritor sînt, practic, zero. Mai mult, dacă după două generații artistul este descoperit de snobi sofisticați și este frecventat în cerurile lor strîmte, iarăși, șansa lui de a ajunge sus în memoria colectivă este minimă. Și, totuși, cu Piranesi s-a întîmplat altfel. În vremea lui și imediat după aceea, a fost socotit un artist de rang secund. Totuși, la cîteva decenii după ce a murit, au apărut admiratori de mare influență: De Quincey, Coleridge, de Musset, Victor Hugo, Baudelaire, T. Gautier, Mallarme. Cultul lui Piranesi a rămas, însă, închis, elitist, se construia printre snobi, boemi și intelectuali sofisticați – era ca un cult pentru ”insiders”, pentru ”connoisseurs”. Nu era, cum zic, un cult important nici la jumătatea secolului XX, de vreme ce într-o lucrare considerată de referință pentru introducerea în istoria artelor, precum voluminoasa ”The History of Art” a lui E.H.Gombrich, apărută în 1950, numele lui Piranesi nu este pomenit nici măcar o dată.
Și totuși, începînd cu anii 80 și din plin în anii 90 ai secolului trecut, gloria lui Piranesi ajunge la cote legendare. Astăzi, este considerat cel mai important gravor al secolului al XVIII-lea și, nu pentru puțini, chiar cel mai important desenator al vremii sale, superior lui Tiepolo, care i-a fost mentor o perioadă, sau chiar lui Goya, care era cu 20 de ani mai tînăr și alături de care este, astăzi, plasat adesea în expoziții. Numele lui Piranesi a explodat pur și simplu în spațiul culturii generale odată cu eseul pe care Margueritte Yourcenar l-a scris despre el, apărut în 1962. În 1996, editura Humanitas a publicat acest eseu în versiune românească, în admirabila traducere a lui Petru Creția, într-un volum care a purtat chiar titlul său: ”Creierul negru al lui Piranesi”. De atunci, nu cred că există text specializat sau de popularizare scris despre Piranesi care să nu citeze eseul Marguerittei Yourcenar.
Născut la Veneția, Piranesi urmează de foarte tînăr uncenicia în gravură, dar și studii serioase de arhitectură. Yourcenar va spune că acesta a și fost marele său avantaj comparativ – a putut gîndi gravura ca un arhitect. De fapt, Piranesi a fost mereu la mijloc pentru că există surse care spun că a fost eliminat la tinerețe dintr-un atelier de gravură unde ucenicea pe motiv că era ”prea pictor”, ceea ce, să recunoaștem, pentru un gravor e mai degrabă o problemă decît un avatantaj.
În orice caz, Piranesi a ajuns la Roma, oraș de care s-a îndrăgostit definitiv și de a căuri istorie va rămîne legat pentru totdeauna. La Roma, unde a sosit la 20 de ani, va opta defintiv pentru tehnica acvaforte, în care va lucra pînă la sfîrșitul vieții. A produs enorm. Este autorul a sute de ”vedutte” (vederi) reprezentînd colțuri din Roma, aproape în totalitate ruine. În tinerețe, zguduit de febră, a desenat închisori imaginare, mai tîrziu a desenat opere de arhitectură lovite de vreme și, în final, artefacte.
În vremea de glorie a rococo-ului, Piranesi se așează în răspăr și decide să găsească adevărul în umbrele trecutului îndepărtat. Exuberanța prezentului său i-a repugnat, iar imaginația solară și colorată a contemporanilor decoratori nu i-a spus nimic. Ruinele sînt, la el, nu doar forme de memorie, nu doar surse de melancolie, nu doar porți de incursiune într-un trecut glorios, ci declarații despre condiția umană. Nu cunosc vreo lucrare a lui Piranesi în care să nu existe produse ale mîinii omului – nu a desenat niciodată, după știința mea, natură pură. Omul a fost mereu preocuparea lui Piranesi și urmele sale pe Pămînt sînt cel mai important lucru din lume. Văzînd urmele, sufletul său scrutează secolele, dar nu înainte, ci înapoi, căci miza profundă a vieții nu este găsirea, ci regăsirea, iar regăsirea este limpezire, pe cînd găsirea e tulburare. Dar despre întîlnirea mea cu el de acum cîteva zile, mîine.
PS ”Creierul negru al lui Piranesi” este primul vers dintr-un fragment de poem din 1856 al lui Victor Hugo, în care sînt evocate în stilul ”Epigonii” mari personalități devenite mituri, precum Mozart, Beethoven, Gluck, Pergolesi ș.a. – printre ei, Piranesi, la care Hugo se referă astfel astfel « Le noir cerveau de Piranèse/ Est une béante fournaise/ Où se mêlent l'arche et le ciel,/ L'escalier, la tour, la colonne ;/Où croît, monte, s'enfle et bouillonne/ L'incommensurable Babel »