Andrei Crăciun: "Încă puţin şi putem scrie la trecut."
Jocurile Olimpice, made in China, intră în istorie. Una tot mai comprimată. Fiecare ia ce vrea. Unii rămân cu imaginea lui Usain Bolt având timp să facă bezele publicului în timpul cursei de 100 de metri. Nici sprinturile nu mai sunt ce-au fost. L-a certat şi Jacques Rogge, preşedintele CIO, că n-a fost politicos cu adversarii. Continui să cred că pe jamaican îl doare fix în cot de corectitudinea lor politicos-plicticoasă. L-a scuzat antrenorul: „Încă se maturizează. A fost foarte bucuros, de-aia a scos limba şi s-a bătut cu pumnii în piept“. Clar?
Mai e şi Michael Phelps, omul cu opt medalii de aur, un fel de Forrest Gump varianta acvatică. A fost întrebat de ce înoată şi a dat din umerii lui laţi. Aşa îi place lui, „man“... Nu e de-ajuns?
Eu plec acasă cu lacrimile lui Matthew Emmons, un american care trage în ţinte minuscule cu dexteritate de cowboy postmodern. A ratat o medalie, nu ştiu la ce probă, nu ştiu de ce. Ştiu însă că soţia lui, Katerina, i-a şters lacrimile cu o dragoste cum n-am mai văzut pe niciun ecran, mic sau mare, şi că în sălile alea reci de la tir s-a făcut deodată cald. Lumea aplauda o scenă mai tulburătoare decât „Casablanca“. Sportul e o mare industrie de falsuri, mai mare ca piaţa „Silk Market“ din Beijing, de unde au dispărut - peste noapte - ceasurile Rolex la 8 euro ca drogurile în raziile din New-York-ul anilor ’70. Ordin de la „împărăţie“. Da, sportul e o mare industrie de falsuri, dar povestea lui Matt şi a Katerinei e frumoasă ca adevărul. Sau ca Praga. Şi Katerina a fost medaliată la Olimpiadă, dar asta îi interesează pe statisticieni. Pe mine mă interesează că e din Cehia şi săptămâna asta a fost săptămâna cehilor care aniversează patruzeci de ani de când au ieşit teferi de sub şenilele tancurilor trimise în „Oraşul de Aur“ de sovieticii & prietenii. România n-a fost acolo în ’68. Unde a fost patruzeci de ani mai târziu la Olimpiada din ţara oamenilor care zâmbesc nu pentru că aşa i-a învăţat Partidul, ci şi pentru că aşa sunt ei, umani? Unde suntem noi? În braţele desfăcute ale Constantinei Diţă, care cu trupul ei ostenit după 42 de kilometri şi 195 de metri rupea bucata de pânză albastră pe care scria „Beijing 2008“? N-o să uit: avea numărul de concurs 2716. Prizonierul 2716 în cuşca emoţiilor şi a speranţelor zdrobite de un efort ca de creator de lume. Constantina Diţă e România? Sau România e cearta de la handbal, vorbele grele aruncate peste semicerc? Nu cred că Tadici e un monstru, aşa cum nu cred nici că „fetele au jucat cu aţa în fund“. Şi în situaţia asta chiar nu pot scrie că adevărul e undeva la mijloc. S-au amestecat prea mult sudalma şi speranţa în delegaţia României.
Şi, până la urmă, cine suntem? Nu ştiu. Plec acasă cu lacrimile lui Emmons şi cu imaginea unui voluntar într-una dintre ultimele seri la Beijing. Stătea în staţia autobuzelor pentru media. L-am văzut cum ofta. Mi-a zâmbit, plângând. Olimpiada s-a terminat. Ce urmează pentru China, pentru noi şi pentru voluntarii ăştia numai Dumnezeu ştie.