Andrei Crăciun: "Jocurile Olimpice sunt un vis."
Foarte frumos şi puţin fals (în era relativităţii, nici falsul nu mai poate avea pretenţie de absolut). O minciună corectă politic, superbă, fără de care civilizaţia modernă ar intra în sevraj. Miturile originare ale olimpismului sunt tot de producţie recentă. Jocurile Panelenice nu aduceau pacea, de mult nu mai e important doar să participi, iar Olimpiada nu poate depăşi complet sfera politicului, care o generează financiar şi o protejează cointeresat. Mai mult: intangibila flacără olimpică s-a aprins prima oară la Berlin în 1936, fiind carburant pentru maşinăria de propagandă nazistă. Lumea însă uită repede. Se aruncă fără inhibiţii în braţele viselor foarte frumoase şi puţin false, crede cu tărie în supraoamenii de laborator cu medalii strălucitoare, lăcrimând emoţionant la imn.
Vor răsări destui şi vara asta la Beijing, umbrind efortul curat al celorlalţi. La Beijing, într-o Chină judecată incomplet, deci greşit de Occident. O Chină care şi-a făcut conştiincios temele pentru o Olimpiadă al cărei succes de casă este deja previzibil. În baletul ăsta de lumini şi umbre, România, care a făcut din olimpism politică de stat, joacă ipocrit. Producţia de aur la hectar de sportiv comunist era subînţeleasă. Sistemul s-a prăbuşit, olimpismul a rămas politică de stat. Clişeul obosit ne spune că vrem performanţe, dar ne batem joc de educaţia fizică. Clişeul-coşmar: adevărat şi dureros. Nici presa nu e altfel: pe Doina Ignat e foarte probabil să nu o recunoaşteţi dacă o vedeţi pe stradă. Apare rar în ziare. E o doamnă de 40 de ani, mai bine de jumătate de viaţă a petrecut-o trăgând la vâsle pentru un tezaur cât cel confiscat de ruşi. E firesc să se mai încurce în medalii, are un palmares care le dă bătăi de cap şi statisticienilor. Un lucru e sigur: la ultimele trei Olimpiade a luat aurul cu echipa de „8+1“. Echipa aceea care nu apare la ştirile din sport decât din patru în patru ani pentru a ridica spre cameramani medaliile strălucitoare. Şi a smulge patetice declaraţii de iubire eternă de la cei care n-au timp decât o dată la 1.460 de zile să o vadă, pentru că sunt prea ocupaţi să elogieze dramatismul unui Pandurii - Oţelul din Liga I la fotbal, calităţile manageriale deosebite ale lui Vasile Turcu sau intensitatea pumnilor luaţi în gură de Tolea a lu’ Magda.
Iar România continuă să se rateze pentru că aristocraţii sunt acum clovnii, pentru că hoţii împart dreptatea, pentru că oamenii valoroşi n-au loc de nimicuri. Sportul nu va schimba România, eticheta de „cel mai bun ambasador“ explică mult, dar nu rezolvă fondul. Ecuaţia e mai brutală şi mai simplă. Rezultatul poate începe de la Beijing, unde trebuie să cadă masca dualităţilor în care băltim. Nu e loc de jumătăţi de măsură: bani mulţi trebuie să meargă către sport, în şcoli, în infrastructură. De ce? E simplu, spuneam: minţile sănătoase n-au loc în corpuri în ruină. Medaliate sau nu, generaţiile de mâine vor fi mai sănătoase sau nu vor fi deloc.