Andrei Crăciun: "Ion Iliescu nu va mai merge în Parlament. Nu e nici măcar o victorie târzie şi inutilă a "golanilor" de altădată. E doar ultimul calcul rece al unui animal politic alfa, care nu mai are ce devora."
Iliescu s-a retras când a vrut, parcă în ciuda tuturor celor care l-au urât în anii ăştia, tuturor celor care i-au imaginat bătrâneţile deranjate de procurori alergându-l cu dosarele ca nişte bâte de mineri. Dar nu va fi aşa. „Golanii“ au pierdut, pentru că idealismul a fost, este şi va fi religia revoluţionarilor naivi. Au pierdut, pentru că nu puteau câştiga. Iar acum e prea târziu. Au plecat din ţară, nu mai sunt tineri, şi-au tuns pletele, muncesc în multinaţionale, poartă toţi ecuson şi se complac în civilizaţia vacanţelor. E prea târziu pentru încă o revoluţie.
Nu uninominalul şchiop l-a trimis pe Iliescu la plimbări prin parc, alături de venerabila doamnă Nina. Încă s-ar găsi destule colegii în care Iliescu să performeze ca-n Duminica Orbului. Retragerea „Patriarhului Roşu“ nu vesteşte nici moartea partidelor politice ca instituţii ale statului de drept românesc. Pentru că în România nu există partide adevărate, ci doar găşti care nu reprezintă nimic altceva decât propriul interes. Iar statul de drept românesc e doar o expresie goală, pe care o învaţă studenţii de la ştiinţe sociale, studenţi care după două beri se cred Lech Walesa.
Ion Iliescu nu va mai merge în Parlament, dar nici nu e nevoie. Spiritul său zâmbeşte împăciuitor, se lăţeşte pe toată lungimea grotescă a Casei Poporului. Şi aşa va mai fi multă vreme. Condamnarea comunismului din decembrie 2006, făcută româneşte, cu circ şi fără consecinţe, ne-a adus aminte ceea ce între timp am uitat iar: că majoritatea gălăgioasă a parlamentarilor României vine din partea întunecată a istoriei şi se (ne) duce spre nicăieri.
Şi mai e ceva: PSD, visul târziu de partid-stat al lui Iliescu, nu mai e o forţă centralistă, puterea migrând definitiv spre baronii comunităţilor locale. Iar un comunist adevărat crede doar în centru. Or, Ion Iliescu n-a părăsit niciodată cu adevărat Comitetul Central, căci biografia reală coincide prea rar cu biografia sufletească.
Nu ştiu cine îi va ocupa mai mult timp domnului preşedinte: doamna Nina sau doctorul-primar Oprescu, însă ştiu sigur că există o Românie bogată procentual şi săracă material, pentru care retragerea (parţială) a lui Ion Iliescu e desprinsă din „Good Bye, Lenin!“, filmul-cult al lui Wolfgang Becker din 2003. Deşi România asta n-a văzut niciodată alte filme decât cele care au rulat la televiziunea naţională.
Pentru ea, a afla că Ion Iliescu nu va mai fi iarăşi mai mult decât a fost poate reprezenta ultimul şoc. România asta tânjeşte încă după liniştea falsă, nouăzecistă. Şi România asta va înlocui întotdeauna tătucii între ei.
Ion Iliescu nu ne-a spus dacă el crede în Dumnezeu, dar sigur există o Românie care încă mai crede în Ion Iliescu. „Domnul preşedinte“ ne lasă, dar rămâne cu noi, cum Lenin nu pleacă din omul nou decât pe ultimul drum.