În Bucureşti, un oraş mizerabil pe care e bine să-l evitaţi, a ieşit din bârlogul lui, ziua în amiaza mare, un bătrân aurolac. S-a aşezat în staţia de tramvai de la World Trade Center şi a început să se masturbeze.
Oamenii şi-au văzut de-ale lor. Nu şi Viorel Ilişoi, reporterul de modă veche şi bună de la „Cotidianul“, care se plimbă pe bicicletă, vede lumea, uneori coboară din şa şi scrie ca şi cum ar fotografia secundă cu secundă viaţa. Secvenţa aceasta de scurtmetraj cu potenţial de Oscar - un bărbos, alienat, care se masturbează urlând printre trecători mai preocupaţi să nu dea bicilistul-reporter peste copiii de pe trotuar - e România. Pe lângă care închidem ochii când trecem gândindu-ne la dead-line şi all inclusive. S-au dus de atunci câteva zile şi - vorbă stupidă şi deasă - n-a murit nimeni.
Dar mai urmează: bolnavii de cancer internaţi în Secţia de oncologie a Spitalului Municipal Ploieşti au fost trimişi acasă pentru că oricum nu existau citostatice pentru ei. Ca unul care cu ceva ani în urmă a experimentat pe propria piele regimul, i-aş spune nazist, dintr-un „spital“ (abator?) ploieştean nu mai găsesc niciun cuvânt de spus. Le-aş ura un scurt şi definitiv „Muriţi!“ celor vinovaţi de jegul din sistemul de sănătate, dacă n-aş şti că asta nu rezolvă nimic.
Şi nu suntem singuri pe drumul înfundat al autodistrugerii. În sudul Italiei, câţiva turişti se întorc de pe burtă pe spate pentru un bronz perfect. La câţiva metri mai încolo două cadavre proaspete zac răstignite sub nişte prosoape colorate în verde şi albastru. Cadavrele unor tinere de etnie romă. Au stat aşa moarte, într-o mare de indiferenţă, după ce şi-au trăit ultimii ani într-o tabără de ţigani din Napoli, tabără în care copiii arată ca în videoclipurile lui Michael Jackson de la sfârşitul anilor ’80. Băieţi nespălaţi, buboşi, îmbrăcaţi în zdrenţe sau despuiaţi, cu puţele murdare, şi fete lihnite de foame.
Pentru cei care au deschis ziarele mai târziu, Napoli e locul acela pus pe harta lumii de Mafie, de picioarele lui Maradona, de stadionul „San Paolo“ căruia poţi să-i spui „San Diego“ fără să pierzi nimic, portul unde un scriitor român s-a întâlnit mai demult cu un hamal care a refuzat să-i care bagajul, rostind fraza asta: „Astăzi nu lucrez, domnule, am mâncat deja“.
Valurile de scârbă care au îmbrăcat plaja italiană după ce mass-media a făcut din povestea ţigăncuşelor moarte printre iubitorii de soare indiferenţi un caz planetar cu sâmbure rasist nu ciobeşte întrebarea fundamentală. Omul e o specie pe cale de dispariţie? Vor fi plajele, casele şi birourile lumii populate cu fiinţe bizare, cu sufletul anulat de matricea hedonistconsumistă? Rasismul de tip nou, dacă el te lasă să sorbi relaxat un ness lângă un leş de copil, nu mai e doar o plagă istorică mai ucigaşă decât cancerul. E fragmentul decisiv care lipsea din certificatul de deces al omenirii.