Duminică seara, regina Elisabeta a II-a s-a adresat britanicilor într-unul din rarele sale mesaje televizate. Ea a demonstrat diferența dintre un Suveran uns de Dumnezeu și un lider politic conjunctural.
Un editorial de David Brunat în Le Figaro.
„Neliniștit este capul care poartă o coroană”, îl face Shakespeare să zică pe Henric al IV-lea în piesa care poartă numele acestui suveran mort la începutul secolului al XV-lea de o îngrozitoare boală infecțioasă: lepra.
Ce ar spune astăzi cel mai mare dramaturg englez dacă ar trebui să scrie despre Elisabeta a II-a, atât de senină în nenorocire, impasibilă dar umană, sensibilă, stăpână pe sine însăși, într-un cuvânt: regală?
Exact contrariul, fără îndoială.
Căci sub această coroană, așa cum am văzut elocvent duminică seara, nu se învârtejește o furtună, ci domnește un spirit calm, pe care nu îndrăznim să-l numim olimpian, deși este apropiat de cel al zeilor.
Este un sânge rece manifest și maiestuos (acel renumit sânge rece care nu poate să mintă), o flegmă care nu este doar cea britanică, nu doar monarhică, dar care o caracterizează pe această regină ale cărei caracter și destin au fost oțelite în proba războiului, a Blitz-ului, a bombelor, a luptei pentru libertate, în încercările și ele la fel de crâncene de a păstra prin toate furtunile strălucirea, popularitatea și demnitatea Coroanei în ciuda josniciilor anturajului său, a scandalurilor și tragediilor, de la moartea Dianei până la implicarea fiului său, Andy, în afacerea Weinstein, fără a uita afrontul nepotului său iubit, Harry, care și-a luat tălpășița departe de Albion cu dulcineea care se sufoca, zice-se, la Curtea Grațioasei Sale Majestăți.
Măsură pentru măsură, Elisabeta ar avea toate motivele din lume pentru a fi stăpânită de neliniști. Lumea tremură, ca în Macbeth, „full of sound and fury”, ca într-o poveste nebună spusă de un bufon, de un idiot sau de un răufăcător.
Marea Britanie este lovită în plin de flagelul epidemiei, după ce aceasta a multă vreme ținută la distanță, sfidată, tăgăduită cu un soi de morgă insulară.
Inima puterii politice este lovită. Premierul actual, această combinație agitată și deconcertantă dintre Falstaff și bufonul Feste din „Noaptea regilor”, este acum în spital.
Regina nu a fost nici ea ferită în cercul său intim, de vreme ce fiul ei și moștenitor al tronului a fost infectat ca oricare altul dintre supuși de Covid-19, care nu face distincții de rang și etichetă și care, cu puterea sa oarbă și nivelatoare, îi lovește deopotrivă pe Granzi și pe umili.
Nu a fost nevoie să vină această criză pentru a afla ce model de rezistență reprezintă regina, de la urcarea sa pe tron în 1953. Model de longevitate, de constanță, de tenacitate, de adaptare, de inteligență în evaluarea situațiilor și a oamenilor, de simț politic ascuns cu abilitate în spatele unei măști de reținere constituțională și de discreție decentă cu adevărat regală.
Model pentru toate aceste motive, și multe altele, de leadership fără nici o greșeală, fără exagerări sau derapaje de atâția ani (cu excepția câtorva ținute vestimentare în culor îndrăznețe), fără nici o fanfaronadă – cu atât mai puțin – și cu o conștiință pronunțată a datoriei sale și a ceea ce Ludovic al XIV-lea numea „meseria de rege”.
Însă epidemia perfidă care lovește Albionul ca întreg restul lumii vine să înalțe și mai mult – dacă mai era nevoie – legenda și statura acestei suverane viguroase ca Turnul Londrei, în momentul când este pe cale să împlinească 94 de primăveri în acest aprilie, în care, vai, viețile atâtor oameni nu atârnă decât de un fir.
Fără nici o îndoială că cele patru minute ale discursului său de la Windsor vor rămâne ca unul dintre momentele cele mai emoționante și mai marcante ale domniei sale, și nu doar pentru raritatea acestor mesaje publice și a caracterului dramatic al circumstanțelor.
În câteva cuvinte insuflate de o nobilă empatie pentru poporul său și pentru toți cei care suferă, în câteva simboluri, în câteva evocări istorice mișcătoare (întărite de o fotografie cu ea și sora ei, Margaret, făcută în 1940, într-un moment în care existența însăși a Regatului Unit era în pericol și familia regală și-a asumat riscuri pentru a întreține curajul britanicilor), ea a adăugat o nouă pagină cărții atât de lungi, de pline, de bogate a vieții sale și a istoriei tumultoase a regalității britanice. Până la a contrazice proverbul care spune că tăcerea este de aur.
O Duminică a Floriilor atât de diferită de altele, așadar, în care capul Bisericii Anglicane care este Elisabeta a II-a, a vorbit de „rugăciune” în mesajul său, profan, dar în care răzbătea amintirea ungerii sfinte a regilor și reginelor de dincolo de Canalul Mânecii.
Uneori, este bine să poți conta pe cel sau cea care întruchipează unitatea, continuitatea, solidaritatea națiunii.
Mare este încercarea prin care trec astăzi popoarele! Și, în lipsă de „totul e bine când se termină cu bine” al unei celebre piese de Shakespeare, să dea Dumnezeu să putem exclama cât mai curând: „Poate că este adevărat că nu există leac pentru amor”, cum spune același Shakespeare în „Nevestele vesele din Windsor”, „dar există de acum un leac pentru Covid-19”.
Este cea mai bună urare pe care o putem adresa acum lumii întregi.
God save the Queen. And all of us.