Prin refuzul de a abdica de la principiile democratice, prin obstinația de a le rămâne fidel, „Seniorul” a luat pe umerii săi rezistența morală a națiunii
Friedrich al II-lea, unul dintre cei mai străluciți comandanți militari, afirma că „războiul nu se câștigă cu armele, ci prin rezistența morală a națiunii”.
Rezistența este lăudabilă atunci când este semnalată, reperată printre înlănțuirile de compromisuri sau abdicări. Ea este înnobilată în momentele decisive, grele. Atunci când valorile sunt puse în pericol, asediate, când arbitrariul se transformă într-o constantă zilnică, când rezistențele se frâng sub imperiul fricii și la adăpostul atâtor motive raționale pentru care îmbrățișarea compromisului este, în aparență, admisibilă, foarte puțini reușesc să reziste.
Teroarea
Cea mai mare frică a unui regim totalitar este frica de propria lipsă de legitimitate. O astfel de lipsă crasă de legitimitate a avut de înfruntat Partidul Comunist în momentul preluării puterii.
Teroarea nediscriminatorie declanșată, mai ales, după 1948, a spulberat multe rezistențe, a dus la capitularea multor oameni, determinându-i să colaboreze, să se uite, dar să nu vadă.
Dar, în același timp, au existat zeci și sute de mii de persoane care au format acel Atlas al națiunii, un Atlas care a susținut, prin refuzul de a abdica, prin obstinația de a rămâne fidel unor principii, rezistența morală a națiunii. Din nefericire, pe umerii plini de răni ai acestora s-au cocoțat ostentativ și în disprețul absolut al oricărui drept moral nomenclaturiștii și activiștii de partid, care și-au revendicat o victorie inexistentă asupra unui regim pe care tot ei sau cei dinaintea lor l-au instalat cu brutalitate. Lupii s-au transformat în oi, modele false de ingenuitate.
Rezistență
Printre cei care au suferit de pe urma acțiunilor „democraților” de mai târziu s-au aflat Corneliu Coposu și Radu Câmpeanu.
Cei doi, alături de Ion Rațiu, au constituit partea vizibilă, interfața, reprezentanții cei mai de seamă ai rezistenței anticomuniste înainte de 1989 și opoziției la instalarea socialismului cu față umană, susținut de domnul președinte Iliescu.
O personalitate creată după chipul și asemănarea lui Iuliu Maniu
Figura emblematică a opoziției române după 1989 a fost, indiscutabil, Corneliu Coposu. Statura sa politică și morală a căpătat dimensiuni pantagruelice, mai ales după moartea acestuia în noiembrie 1995.
Sfinxul de la Bădăcin
Similitudinile dintre acesta și Iuliu Maniu sunt inerente, inevitabile. A fost secretar personal al Sfinxului de la Bădăcin între 1937-1940 și secretar politic până în 1947. A mai deținut funcțiile de secretar general adjunct al PNȚ (1945), iar din 1946 a fost numit secretar al Delegației Permanente. Încrederea pe care Iuliu Maniu i-a acordat-o pentru o perioadă atât de îndelungată este explicabilă, printre altele, și prin intermediul caracterizării făcute de Nicolae Carandino în memoriile sale (director al ziarului Dreptatea, arestat și condamnat în procesul fruntașilor Partidului Național-Țărănesc, în urma înscenării de la Tămădău, a petrecut 9 ani în pușcăriile comuniste ): „Avea umor, era generos, talentat, mare patriot și avea caracter fără să simtă nevoia de a-l afirma în fiecare clipă […] Pentru atari calități dobândise prețuirea și încrederea deplină a lui Iuliu Maniu”. 4)
A stat alături de acesta în perioada regimului autoritar al Regelui Carol al II – lea și pe tot parcursul dictaturii militare antonesciene, consemnând ideile discuțiilor și participând la cele mai importante întâlniri între membrii viitorului Bloc Național Democrat, constituit la 20 iunie 1944 și care îl va înlătura pe mareșalul Antonescu în august 1944.
A editat „Calendarul Ardealului” (foto), care se dorea a fi un „organ de luptă și afirmare românească al expulzaților și refugiaților ardeleni.” După arestarea lui Ion Antonescu și constituirea guvernului militar al generalului Sănătescu, a ocupat funcția de șef de Cabinet pe lângă președinția Consiliului de Miniștri până în 11 noiembrie 1944. Apoi a deținut postul de director de Cabinet la Ministerul Economiei condus de Aurel Leucuția. S-a făcut remarcat și în oficiosul Dreptatea, textele sale curajoase fiind net anticomuniste.
Democrat, „slujind ideea libertății, noi detestăm dictatura personală, dictatura de clan, dictatura de clasă. Și condamnăm încercarea de stăpânire a celor puțini asupra celor mulți, socotind-o cea mai dăunătoare falsificare a noțiunii de viață.” 5)
Nu a participat la tentativa de fugă a liderilor PNȚ din 14 iulie 1947, deoarece era ocupat cu organizarea ședinței Comitetului Central ce ar fi trebuit să aibă loc pe 24 iulie.
Cu toate acestea, relația apropiată cu Iuliu Maniu i-a adus reținerea automată în aceeași zi de 14 iulie, conform mandatului de arestare nr. 18.111/15 iulie 1945. Va fi judecat abia opt ani mai târziu, iar prin sentința nr. 876 a Tribunalului Militar Teritorial București din 16 iulie 1955 va fi condamnat la „15 ani detenție grea, confiscarea totală a averii și 200 de lei cheltuieli de judecată pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.”
Torturat
Vom cita doar unele pușcării în care a fost închis Corneliu Coposu de-a lungul celor 17 ani de detenție – Pitești, Craiova, lagărul de la Capul Midia, Gherla, Sighet, Aiud sau Râmnicu Sărat.
A fost torturat, bătut, interogat foarte dur de anchetatori. Ca parte a regimului dur de detenție, „la Craiova, lui Corneliu Coposu îi este zidită ușa de la celulă vreme de 8 luni.” 6) Cea mai grea experiență a trăit-o în Penitenciarul din Râmnicu Sărat – „eram atât de slăbit că nu puteam rezista pe poziție verticală mai mult de 10 minute, leșinam imediat.” 7) A fost eliberat pe 9 iulie 1962 stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, județul Brăila. Situația a durat până în aprilie 1964 când i s-a permis să părăsească localitatea. Și-a câștigat existența ca muncitor necalificat la diferite întreprinderi din București, în domeniul construcțiilor. Securitatea avea să îl urmărească constant; să îl monitorizeze strict, efectuând 27 de percheziții domiciliare, până la prăbușirea regimului. Ultima sa arestare a survenit în decembrie 1989, pentru trei zile.
Tărie de caracter
Două momente elocvente exemplifică fidel caracterul lui Corneliu Coposu. Primul, atunci când a fost convocat de către Gheorghe Gheorghiu- Dej pentru a i se oferi un post de jurist-consult al Consiliului de Stat. Condiția era să semneze o declarație de desolidarizare de fostul PNȚ. Corneliu Coposu a refuzat categoric întrebându-l, în schimb, dacă știa de ororile din pușcării. Acesta a clamat că Dej i-ar fi răspuns: „Ba am știut, dar n-am putut face nimic, pentru că rușii neau dirijat tot timpul” 8). Al doilea moment îl constituie o suită de documente care arată indolența și lipsa de interes față de munca pe care trebuia să o presteze în colonia de muncă de la Capul Midia, consemnate minuțios de autoritățile represive. 9)
NOTE DE SUBSOL
1) Ion Rațiu, Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?..., Editura Progresul Românesc, București, 1991, pp. 44-46.
2) Idem, Note zilnice. Decembrie 1989 – decembrie 1990. În fine, acasă, Editura Univers, București, 1999, cf. Notă din 6 aprilie 1990.
3) Cine mă cunoaște..., p. 95.
4) Nicolae Carandino, Zile de istorie, Editura Dreptatea, New York, 1986.
5) Dreptatea, numărul din 21 martie 1946.
6) Tudor Călin Zarojanu, Viața lui Corneliu Coposu. În premieră: documente din arhiva fostei Securități, Editura Mașina de Scris, București, 1996, pp. 71-72.
7) Coposu: Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, 1996, p. 103.
8) Ibidem, p. 140.
9) Viața lui Corneliu Coposu..., p. 78.
10) Universul Românesc, numerele din 26, 27 aprilie 1993, interviu complet cu Dinu Săraru.
11) Corneliu Coposu în fața istoriei, ediția a II – a completată, Colecția Problemele Timpului, Editura Metropol, 1997.
Unifi catorul Opoziției de după ’89
Rezistența anticomunistă va continua și după 1989, Coposu devenind figura exponențială a opoziției anti- Iliescu și anti-FSN.
Cei 17 ani petrecuți în detenție îi asigurau o aură de martir politic, de voce morală autentică și plauzibilă împotriva neo-comunismului. Din nefericire, maniera de a duce lupta politică nu corespundea emoției și stării generale din 1990, parfumul duelurilor verbale elegante și a discursurilor civilizate din trecut căzând în desuetudine.
„Ochiul”
O altă dovadă a încremenirii istorice nefericite în care s-a aflat noul PNȚ este decizia de a candida sub semnul electoral al Ochiului („Ochiul” a fost semnul electoral al PNȚ la ultimele alegeri la care a participat – 19 noiembrie 1946). Nu s-a î n ț e l e s momentul istoric 1990 și consecințele a 45 de ani de p r o p a - gandă comunistă asupra mentalului colectiv. Așa cum remarca și Coposu, „atâta vreme cât poporul român nu va cunoaște adevărul, nu este posibilă reconcilierea” 10). Va pleda în continuare pentru identificarea adevărului istoric, pentru reconciliere, regim democratic autentic, pentru unirea opoziției. Se va realiza la sfârșitul lui noiembrie 1991 prin apariția Convenției Democratice.
Funeralii
Moartea sa, la 11 noiembrie 1995, a produs un val de emoție în societatea românească. Nu i s-au organizat funeralii naționale, dar nici nu a fost nevoie.
Zecile, sutele de mii de oameni ce l-au condus pe ultimul drum au substituit orice posibilă hârtie oficială semnată în acest sens. Ultima oară când l-a văzut pe Iuliu Maniu (octombrie 1947 ) acesta i-a spus că „dacă voi supraviețui holocaustului comunist, să nu lăsăm să moară PNȚ” 11). S-a ținut de cuvânt și nu a lăsat partidul lui Iuliu Maniu să moară. Acum cei doi stau față în față în Piața Revoluției din București, mentor și discipol.
Ion Rațiu, incompatibil cu deruta democratică din anii ’90
Ion Rațiu (în multe note ale Securității este numit Iancu Rațiu ) nu a trecut prin malaxorul închisorilor comuniste. Rezistența sa împotriva regimului comunist s-a derulat exclusiv din străinătate. A părăsit România în aprilie 1940 la recomandarea unchiului său și ministrului român la Londra, V.V. Tilea, obținând un post în legația din capitala Regatului Unit. Devine membru în Comitetul Executiv al Mișcării Românilor Liberi, organism condus de unchiul său. Creează, în noiembrie 1965, ACARDA – Asociația Culturală a Românilor din Anglia. Devine președinte de onoare al asociației în 1985.
FOTO: Ion Rațiu
Uniunea Românilor Liberi
A avut colaborări frecvente la Radio Londra – BBC. Unul dintre cele mai importante organisme ale românilor din exil a fost Uniunea Românilor Liberi (din anul 1987 își va schimba denumirea în Uniunea Mondială a Românilor Liberi).
S-a constituit în urma congresului din 20-21 mai 1984, de la Geneva. UMRL a făcut cunoscută starea de lucruri din România opiniei mondiale și, în același timp, a ajutat dizidenți români, ca dl. Ion Puiu, d-na Doina Cornea.
Alte acțiuni au fost vizibile prin intermediul ziarului „Românul Liber”, punându-se „problema falsei independențe a lui Nicolae Ceaușescu, distrugerea Bucureștiului și a bisericilor sale, împotriva sistematizării satelor.” 1)
Revenirea în țară
Ion Rațiu s-a întors în România pe data de 24 ianuarie 1990, dorind să-și aducă „obolul meu la instaurarea democrației în România.”
A candidat la funcția de președinte din partea PNȚ-cd, Delegația Permanentă a partidului național-țărănist l-a votat cu 44 de voturi din 69. 2) A obținut locul al treilea, doar 4.29% dintre cetățeni au pus ștampila pe numele său. Atacat de ziarele profeseniste ca „Adevărul”, „Dimineața” sau „Azi”, Ion Rațiu și-a păstrat o linie politică și discursivă decentă, europeană, incompatibilă cu starea de derută democratică și de orizont din România anului 1990.
Crezul său politic își trage seva, se rezumă în doar câteva cuvinte simbolice: „Cred în democrație, această formă imperfectă de guvernământ, dar care asigură libertatea individului mai mult decât oricare alta. Crezul meu e simplu: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să-ți asigur dreptul să nu fii de acord cu mine.” 3)
Radu Câmpeanu, lider al românilor exilați în Franța
Dintre cei trei, doar domnul Radu Câmpeanu mai este în viață. Acesta s-a remarcat, încă din tinerețe, în Tineretul Național Liberal, fiind președintele Tineretului Universitar Național Liberal.
A avut un rol important în coordonarea ultimei mari manifestații anticomuniste de la 8 noiembrie 1945, în calitatea sa de lider al comitetului studențesc de organizare.
FOTO: Radu Câmpeanu
A fost arestat, alături de alți indezirabili din partidele istorice, în anul 1947 și închis în sistemul concentraționar românesc timp de 7 ani, până în anul 1956. După eliberare a fost repartizat în cadrul întreprinderii de Drumuri și Poduri București.
Avea să își folosească experiența acumulată în construcții și în Franța. Obține azil politic la Paris, plecând în anul 1973. Din străinătate va desfășura o activitate intensă în cadrul asociațiilor românilor aflați în exil. Printre cele mai importante inițiative și colaborări sunt înființarea Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (1978) fondarea Consiliului Național Român (1978) și editarea publicației BIRE – Buletinul Internațional pentru Românii din Exil.
După evenimentele din 1989 a revenit în țară pe 4 ianuarie 1990 și a încercat să se opună democrației originale promovate de „disidenții” din fostul Partid Comunist. A candidat la Președinția României din partea PNL, obținând al doilea scor – 10.64%.