Nu-mi dau seama dacă este o întîmplare nefericită, o ironie a istoriei sau ceva mult mai semnificativ de-atît că, dintre toți marii artiști ai Renașterii florentine, despre cel mai important, cel mai influent și cel mai îndrăzneț dintre toți știm cel mai puțin.
În general, avem surse foarte bune despre Renașterea din Florența. Mai întîi, desigur, avem operele vizuale atunci create. Ele însele ne spun multe despre traiul și concepțiile acelei lumi. Apoi, avem operele atunci scrise. Avem, spre lauda acestui oraș excepțional, multe documente administrative ale vremii.
Pentru noi, românii, copii ai unei civilizații cu totul aproximative, este cu adevărat șocant că există, în arhivele unei municipalități, declarații de venituri, roluri funciare și dovezi ale impozitelor plătite de cetățenii orașului încă din secolul al XIII-lea. Și că aceste documente se pot consulta. Vrei să știi ce impozite plătea Dante ori cîte terenuri declarase Marsilio Ficino? Poți merge la arhivă și vezi. Așa aflăm, de pildă, unde locuia cutare pictor, cu cine se asociase în atelier comun cutare sculptor, cîți servitori avea familia de Medici sau cîți bărbați în stare să poarte arme avea familia Albizzi, ce venituri realiza familia Brancacci, cît a scos din buzunar familia Pitti pentru faimosul palat, dar și din ce trăia Pico della Mirandola. Așa aflăm de la cine și către cine mergeau comenzile artistice, și cît costau. Așa aflăm cît era de mare cotizația pictorilor pentru a fi membrii ai breslei (nu se putea profesa în afara ei). Așa aflăm ce ocupații aveau părinții, frații sau urmașii cîte unui artist, ca să-i putem închega mai bine biografia. Da, vorbim despre documente fiscale ample, structurate, logic ordonate și ușor de citit peste veacuri, elaborate, conștiincios, începînd cam cu 1200! Nu-i așa că, pentru un român de rînd care nu a mai putut găsi dovezi de proprietate asupra unei case de la începutul lui 1900 sau dovada unei amenzi plătite acum doi ani, așa ceva pare incredibil?
În fine, printre sursele care ne permit o privire de aproape asupra Renașterii florentine se numără, desigur, și alte acte juridice întocmite atunci: testamente, contracte de toate felurile etc. Cetatea avea o uimitoare vitalitate administrativ-juridică alimentată de o neliniște civică perpetuă a locuitorilor ei. Florentinilor nu le-a plăcut niciodată tirania, au răsturnat cu revolte populare pe mulți dintre cei care s-au întronizat în abuzuri și au adunați în partide și partidulețe, facțiuni și familii, au complotat, uneori sîngeros, tot timpul. Florența nu a fost deloc un cal ușor de călărit, politicește vorbind. Iar libertatea ei, constantă în veacuri, chiar dacă, pe scurte perioade istorice, a fost mai mare ori mai mică, se explică, poate, astfel. Iar din această libertate au izvorît două consecințe imediate care au făcut posibilă Renașterea: spiritul de competiție și inițiativa privată. În sens actual, Florența era un oraș foarte competitiv. De aceea, a devenit și foarte frumos.
Dar, să nu ne pierdem în divagații de ordin general. Ce vreau să spun în acest text este că Renașterea florentină a explodat decisiv din punct de vedere vizual printr-un pictor cu totul misterios: Tommaso di Ser Giovanni di Simone (1401 - 1428). I se spunea Masaccio (cu această poreclă a și rămas în istorie) pentru că era, după cum zice Vasari, ” un om tare ciudat, umblînd mai mult cu capul în nori și, ca unul ale cărui gînduri și voință erau îndreptate numai spre artă, avea puțină grijă de sine însuși, iar de alții chiar și mai puțină”. Masaccio umbla neglijent îmbărcat, uita multe din detaliile mărunte pe care trebuie să le ținem cu toții minte pentru a funcționa pe lumea asta, mai ales spre bucuria debitorilor săi cărora uita să le mai ceară înapoi banii cu care îi împrumuta. Era un boem! Masaccio i s-a spus în loc de Tommaso, zice Vasari, ”nu fiindcă ar fi fost un om rău, căci era bunătatea întruchipată, ci pentru marea lui nepăsare”.
A trăit foarte puțin și avea toate caracteristicile geniului după clișeul romantic (aș spune, chiar, că anticipează galeria figurilor ilustre de gen, de la Mozart la Eminescu, de la Novalis și Keats la Rimbaud). Încă de aici, părea că trăia deja pe altă/cealaltă lume. Încercînd să aflăm de ce s-a născut pe lume acest om extraordinar, ce sens a avut viața lui, se pare că nu vom știi niciodată nici măcar de ce a murit atît de tînăr. Se zvonea că ar fi fost otrăvit. De ce? De cine? Mister total. Chiar și data morții sale este cu totul incertă. În arhivele Florenței, găsim în iulie 1427 declarația de avere dată de mîna lui. Știm că, apoi, a plecat la Roma. Acolo a murit - iar singurul indiciu oficial este însemnarea unei mîini de funcționar pe registrul terenurilor agricole din iunie 1428 care spune, în dreptul numelui lui Masaccio, ”se spune că a murit la Roma”. Atît și nimic mai mult, ca izvor istoric direct. În rest, desigur, izvoare indirecte și multă legendă.
Masaccio venea dintr-o familie înstărită. Tatăl său era notar. L-a lăsat, însă, destul de repede orfan. Viitorul pictor a fost crescut de la vîrsta de 5 ani de către bunicii paterni, ceea ce era ceva obișnuit în epocă pentru că soțul/soția văduv/ă trebuia eliberat/ă de copii din căsătoria încheiată cu moartea partenerului, pentru a se putea recăsători. Mama lui Masaccio s-a recăsătorit cu un farmacist, ceea ce se pare că l-a pus pe copil în contact cu lumea pictorilor - la acea vreme, farmaciștii erau foarte legați de breasla pictorilor pentru că le vindeau substanțele chimice din care aceștia își preparau culorile. În orice caz, pe Masaccio îl regăsim ca pictor cu drepturi depline, membru în breasla florentină, de la 17 ani. Pînă la această vîrstă nu prea știm pe unde a umblat și ce a făcut. Continuăm.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.