Începutul anilor 90 a fost dominat de succesul enorm al cărţii lui Francis Fukuyama, "Sfîrşitul istorie şi ultimul om". Cartea, se ştie, a apărut în Statele Unite în 1992, dezvoltînd un eseu amplu, intitulat "Sfîrşitul istoriei?", chiar aşa, cu semnul întrebării, publicat de Fukuyama, în vara lui 1989, în revista americană The National Interest. Pe lîngă roadele bine meritate ale succesului, cartea lui Fukuyama a suferit şi nedreptatea care vine odată cu un asemenea, imens, succes - este cu mult mai citată decît este citită. În România, mai ales.
Am în bibliotecă o ediţie "paperback" a acestei cărţi, scoasă în 2006, interesantă mai ales pentru că se deschide cu o prefaţă în care autorul reacţionează la criticile adresate viziunii sale. Pe bună dreptate, Fukuyama refuză să răspundă celor care cred că această carte vrea să spună că istoria s-a oprit şi nimic nu se mai întîmplă. Acestor critici, autorul le recomandă singurul lucru care le poate fi recomandat: pur şi simplu să citească cartea. Criticile serioase, cum ar fi cele venite din partea fostului său profesor, Samuel Huntington, într-o nu mai puţin celebră carte, "Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii lumii", sînt primite în parte. În general, criticile sînt sistematizate în patru mari "obstacole" pe care democraţia liberală le întîmpină după colapsul comunismului şi pentru care "Sfîrşitul istoriei..." nu oferă nici un răspuns. - islamul (nu insist, discuţia asupra apetenţei culturale a arabilor pentru democraţia liberală este lungă, veche şi de largă notorietate) - democratizarea relaţiilor internaţionale (într-adevăr, "Sfîrşitul istoriei..." vorbeşte mai ales despre democraţia liberală ca model de organizare politică internă, însă, aşa cum au sesizat unii critici, victoria integrală a democraţiei liberale, dacă ar exista, nu este congruentă cu democratizarea relaţiilor internaţionale, ceea ce imprimă analizei o cu totul altă direcţie şi, de aceea, cu totul alte concluzii) - autonomia politicului ( în unele state ale lumii există instituţii capabile să absoarbă democraţia şi în altele nu, iar cartea nu oferă o teorie cuprinzătoare a democratizării, cu atît mai mult cu cît Fukuyama din 2006 dă dreptate din nou profesorului Huntington care spune că implantarea instituţiilor democratice nu produce automat democraţie şi că şansele ca, după implementare, asemenea instituţii să se dezvolte sau să degenereze sînt aproape egale, în plus Fukuyama de acum este de acord cu cei care spun pe şleau că democraţia e posibilă numai de la un PIB/locuitor de mii de dolari în sus) - consecinţele neaşteptate ale dezvoltării tehnologiei (capacitatea noastră de a manipula genele, controlul asupra genomului uman, jocul cu longevitatea şi cu imunitatea au consecinţe directe asupra libertăţii şi organizării politice, dar de aceste aspecte autorul s-a ocupat într-o carte apărută în 2002). Înainte de orice, merită să salutăm o atitudine intelectuală. Un autor care îşi reevaluază opera după 16 ani din perspectiva criticilor, fără să spună o vorbă despre laudele entuziaste de care a avut parte, face un gest admirabil de curaj intelectual şi moral. Cu atît mai mult cu cît e vorba despre o carte de succes mondial şi autorul ar fi putut savura relaxat gloria, fără să-şi bată capul. În anii 90, "Sfîrşitul istoriei..." era una din paradigmele de interpretare a lumii, cealaltă fiind, evident, "Ciocnirea civilizaţiilor..." a lui Huntington. Fukuyama credea că odată cu prăbuşirea comunismului, democraţia liberală a "învins" şi, nemaiavînd un contracandidat pe măsură, istoria înţeleasă ca o confruntare între mari sisteme politice antagonice, între filozofii de guvernare opuse, s-a încheiat. Urma să înceapă o altfel de istorie, fără confruntări de acest gen. Dimpotrivă, Huntington crede că democraţia liberală este un produs în asemenea măsură determinat de originea sa euro-creştină încît nu poate fi "implantat" în alte culturi. În viziunea sa, istoria este o continuă ciocnire între civilizaţii care mărturisesc valori ireductibile. În 2006, Fukuyama admitea că profesorul său are într-o anumită măsură dreptate şi anume că democraţia liberală este creaţia istorică a creştinismului, dar are pe mai departe rezerve în privinţa faptului că ea, aşacum ne este nouă cunoscută, nu poate prinde rădăcini pe alt sol cultural. O valoare oarecare, apărută în urma unei evoluţii culturale proprii unui anumit spaţiu, poate să se universalizeze. 11 septembrie 2001 ar fi trebuit să fie momentul în care una din cele două teorii că prevaleze şi cealaltă să piară, ucisă de eroarea dovedită. Însă nu a fost aşa. Fukuyamiştii au găsit în recrudescenţa violentă a teorismului arab dovada că victoria democraţiei liberale este deplină: de vreme ce reacţionează într-o asemenea sinucigaşă şi disperată manieră, e clar că cele mai radicale structuri antidemocratice se simt ameninţate de moarte. Dacă unda democraţiei liberale a ajuns să îi sperie într-atît de mulahii, imamii sau ayatolahii fundamentalişti, atunci democraţia liberală chiar a ajuns în inima cea mai ferită a celui mai ferit colţ al celui mai tradiţionalist islamism. Avansul în lume al democraţiei liberale este ireversibil. Dimpotrivă, huntingtonienii s-au văzut pe deplin confirmaţi. O civilizaţie, cea arabă, e în război deschis cu altă civilizaţie, cea iudeo-creştină; ce altceva spune mai clar 11 septembrie? Desigur, e prea devreme să ne pronunţăm definitiv, cu certitudine, în privinţa uneia sau alteia dintre aceste două paradigme de explicare a ceea ce se întîmplă acum în lume. Sînt multe argumente împotriva lui Fukuyama (cum ar fi constatatrea că, deşi URSS s-a pulverizat, comunismul nu moare în lume), dar şi împotriva lui Huntington (dacă războiul împotriva terorismului este o formă a ciocnirii dintre civilizaţii, cum se face că aparţinători ai aceleiaşi civilizaţii se situează în tabere opuse în acest război global?). Avem, aşadar, o dilemă. Dar, mai presus de ea, avem două cărţi la care merită să revenim din cînd în cînd fie şi numai pentru a ne aminti de frumoşii ani 90.