Partea a doua a interviului acordat lui Ionuț Crivăț de la revista și ziarul Omenia
Domnule Cristoiu, pe blogul dumneavostră aveți un citat din Tudor Arghezi. Vă asumați și dumneavoastră această poziție de a fi întodeauna contra și de ce?
Spre deosebire de foarte mulți tineri formatori de opinie, analiști, jurnaliști, eu am un mare avantaj. Eu am trăit în comunism ca ziarist. Poate mulți vor râde, dar tocmai că am trăit în comunism sunt un fanatic al libertății de exprimare, al democrației.
Eram familiarizat cu politica încă de dinainte de 1989, citisem mult, știam despre Gulag chiar din anii `70, citisem „Marea teroare” (cartea britanicului Robert Conquest privind epurările staliniste din anii `30), dar și alte cărți despre stalinism și despre formele monstruoase ale comunismului.
Încă de atunci știam că democrația înseamnă posibilitatea de a pune la îndoială orice. Așa se explică și de ce au avansat țările democratice, pentru că, la un moment dat, când toți spuneau că pământul este o plăcintă, a venit unul și a zis că e rotund. În perioada în care lucram în presa antedecembristă aveam întotdeauna o întrebare: Dar de ce nu pot scrie articolul cutare? etc.
Acum avem de-a face cu o autocenzură de o mie de ori mai periculoasă decât cenzura de dinainte. De ce? Pentru că cenzura comunistă era una oficială, dar în redacții, între patru ochi la o cafea, se discuta despre ce scriam noi, că articolul ăsta e o aberație, o prostie etc.
În ședințele de sumar, de la ora 14.00, și asta nu o să uit niciodată, la Scânteia Tineretului, una dintre întrebările mele era: Ce le mai dăm de citit? Asta pentru că, mai ales în ultimii ani ai lui Ceaușescu, trebuia să publicăm tot felul de documente, cuvântări și rapoarte, texte pe care nu le citea nimeni. Ei, acum avem această blestemată de autocenzură.
Dacă ați observat, eu am un tic al vieții. În momentul în care văd că toată lumea o ia razna pe o temă, eu vin și spun dar, de ce? Mulți se întreabă ce l-a apucat pe Cristoiu cu poziția sa, aceea de a fi împotriva curentului propagandei antirusești din România. Dar, chiar mă pricep și sunt un specialist în istoria Rusiei. Știu ce înseamnă Rusia, imperialismul și colonialismul rusesc sub toate aspectele sale. Cum să nu reacționezi când vezi că toți repetă niște clișee?
Mă pregăteam să scriu pe această temă absolut inexplicabilă apărută în Occident, pe care văd că o cultivă și ambasadorul SUA, și anume că Rusia promovează știri false și că aceste știri influențează cetățeanul occidental. Cum îl influențează? Păi, ori o știre este falsă, este propagandistică și orice propagandă care intră în conflict cu realitatea este nulă (adică vine propaganda rusească și-mi spune că Uniunea Europeană are probleme), ori este adevărat, iar în cazul acesta dacă e propagandă atunci eu care trăiesc în Uniunea Europeană îmi dau seama că este o prostie. Ceva e în neregulă.
Chiar și antirusismul a ajuns la faze paroxistice, iar eu, sigur că reacționez. Probabil că, dacă în România curentul majoritar era pro-rus, cum este acum cel pro-american, aș fi scris și aș fi avut la fel obiecții. America e un partener strategic, dar asta nu înseamnă că este stăpân. România nu e la primul ei parteneriat strategic. A fost în alianță cu Germania, chiar cu Uniunea Sovietică.
De fiecare dată, mai ales alianța cu Germania, pe vremea Mareșalului Ion Antonescu, a fost o alianță cu năbădăi, în care și noi am avut obiecții, am făcut gălăgie. În ședințele Consiliului de Miniștri conduse de Mareșal – sunt documente excepționale care arată acest lucru – aceștia se întrebau de ce nemții trebuie să ne exploateze economic și, atenție, noi eram umăr la umăr într-un război, nu ca în cazul de față, cum suntem cu americanii. Cu toate acestea în relația cu cel mare ne puteam permite să facem și obiecții.
Nu văd de ce, în condițiile în care noi suntem parteneri, suntem într-o alianță, tremură toată țara că Departamentul de Stat a scris un text. Îi răspundem. Din această cauză am și reacționat. Această plecăciune este aberantă, chiar și pentru o relație strategică. Poți să discuți cu el chiar dacă ar scrie Trump pe Twitter, îi răspunzi, sunt conflicte normale.
După înfrângerea de la Stalingrad – eu fiind un foarte bun cunoscător – relația cu Germania a fost un dezastru, nemții ne-au acuzat că suntem vinovați de pierderea bătăliei, Antonescu l-a amenințat pe Hitler că ieșim din alianță, dar până la urmă s-au potolit. Hitler a dat o dispoziție și, astfel, începuse o prietenie româno-germană unică.
Revin, deci, și spun că nu e nimic mai periculos decât unanimitatea punctelor de vedere, întotdeauna trebuie să existe unul, cum spunea și Caragiale, care să se opună, să spună că nu e de acord. Poate că eu greșesc, dar punctul meu de vedere duce, la un moment dat, la dialog. Eu pot să-l afirm, vine altul și mă contrazice și până la urmă asta înseamnă progresul.
Maestre, afirmați odată, pentru că tot veni vorba de progres, de viitor, că tânăra generație nu are modele. Unde ar trebui să le găsească?
O să vă relatez o experiență nefericită, pe care n-am mai scris-o, așa că o relatez acum, care chiar m-a tulburat. Într-una dintre emisiunile România 9 de pe TVR la care participam au fost invitați studenții din anul I Jurnalistică, la stat, deci tineri care vor să devină jurnaliști.
Ei erau cam pe post de aplaudaci, iar la un moment dat a fost transmisă știrea cu microfonul plantat în priza Ministrului de Interne. Atunci eu, om care am lansat generații întregi de jurnaliști, m-am gândit să-i întreb și pe viitorii gazetari cum ar fi reacționat la o asemenea știre. Am vrut să-i las pe ei, să-i văd cum se afirmă, ca jurnaliști, nu ca medici veterinari, în direct, imaginându-mi ce aș fi făcut eu dacă eram în anul I la Jurnalistică.
În primul rând, spre stupoarea mea, nu s-au înghesuit să răspundă, unde mai pui că la pauză jumătate din ei au plecat. Și ce am constat cu stupoare? Anul viitor fac 70 de ani, dar sunt mai pasionat de gazetărie decât ei care și-au ales meseria asta. Eu văd o știre și nu știu pe cine să sun din presă – Măi, vedeți că a apărut o știre foarte interesantă, mergeți pe firul ei!
Mă gândeam într-una din seri că au trecut două săptămânii și noi nu știm nimic despre microfonul acela. Dacă eu aș fi condus un ziar, a doua zi dimineață, după apariția informației, aș fi convocat pe șefii de redacție și le-aș fi spus că îi dau pe toți afară dacă în două zile nu am fi avut cât mai multe amănunte.
Despre știrea respectivă, apropo de lenea tinerei generații, la jumătate de oră de la apariție, pe niciun site nu găseai vreo informație în plus. Toate copiau unele de la altele. Eu nu îmi explic! Cu poți să trăiești într-o redacției și să fii gazetar și la un moment dat să nu tresari și să te întrebi atunci când ceva nu este în regulă. Ar trebui să existe o concurență între jurnaliști, care pe care, să vină cu o informație în plus.
Eu nu înțeleg de ce te mai angajezi la un ziar, de ce mai faci jurnalistică dacă nu mori pentru meseria asta. Eu nu am auzit că jurnalistul trebuie să aibă serviciu, adică un program fix de la ora cutare, la ora cutare. Jurnalist ești tot timpul, și la 12 noaptea și dimineața la 6.00. Nu știu, poate am devenit eu prea bătrân gazetar, iar ceilalți nu, dar ceva e în neregulă.
Numele Ion Cristoiu se identifică cu istoria presei românești postdecembriste, sunteți cel mai mare făcător de gazete. Din această poziție cum vedeți viitorul presei românești, în general, și, în mod special, al celei scrise?
Ei, au uitat mulți, au uitat chiar și cei cărora le-am pus pixul în mănă. Pe lângă deficiențele de difuzare, principala problemă a presei scrise este concurența pe care încearcă să o facă site-urile și televiziunile. În occident câștigă foarte mult presa de nișă.
Eu sunt un mare consumator de online, un pasionat al acestui domeniu. Foarte multe din cărțile și studiile din care mă documentez le descarc de pe internet, dar am constatat că pe internet ai impresia că sunt multe date, dar este o impresie absolut falsă. El este bun din prisma faptului că îți oferă niște date precise. Spre exemplu …Ștefan cel Mare s-a născut…etc., dar dacă vrei să citești ceva despre Stefan cel Mare tot într-o carte găsești mai multe informații.
Ar trebui ca presa să revină la scris! Avem zilnic zeci de procese unde sunt audiați, judecați fel și fel de personaje. Citesc numai relatări seci despre ce s-a întâplat acolo. Eu nu am mai citit de nu mai știu când un reportaj în sala de judecată, la tribunal, un reportaj de atmosferă. Noi trebuie să reabilităm scrisul. Dar, când ziarul concurează cu site-urile sau cu televiziunile care dau breaking news și nu adâncesc subiectul, atunci este pierdut.
S-a dus o politică deliberată de spargere a presei, pe care au risipit-o în fel și fel de site-uri, bloguri și televiziuni de știri, care toate sunt sărace. Decât să avem opt televiziuni de știri mai bine am avea una, dar foarte puternică. Contrar a ceea ce se susține, eu cred că și acei moguli aveau rostul lor, se certau între ei, rar cădeau de acord sau la pace, dar susțineau financiar un produs media.
Nu mai poți să faci presă, la ora actuală, în lume, dacă nu ai forță economică. Nemaiavând forță financiară este normal ca presa să fie la pământ. Ca să scrii un reportaj din sala de judecată trebuie să ai talent, dacă ai talent vrei și tu bani pe ceea ce ai produs. Dacă tu ca patron nu ai bani să plătești talente apelezi la o fătucă bucuroasă că o vede maică-sa la televizor cum transmite în direct.
Dacă ar fi să alegeți o perioadă istorică în care ați vrea să trăiți, pe care ați alege-o?
Vai, ce complicată întrebare. Fiind cel care a introdus formula „istoric al clipei”, referindu-mă la gazetar, tinerii din ziua de azi ar trebui să mă invidieze, cel puțin pe mine, că am trăit în perioada anilor `90. Totuși, am trăit făurirea unei istorii, nu se va mai apuca o astfel de perioadă. Ce se întâmplă acum e doar o chestiune de rutină. Nu mi-ar fi plăcut nici una de mare tulburare, ca aceea din 1944-1947, dacă o trăiam pe aceasta probabil ajungeam la închisoare. Oricum, cred că cele mai bune perioade sunt acelea în care istoria este în marș, nu ca acum când istoria a intrat în rutină.
Dacă ar fi s-o luați de la capăt ați face tot gazetărie?
Nu, eu nu am crezut niciodată în gazetărie.
Atunci de ce v-ați apucat de ea?
Dintr-o boală de care m-am lecuit în timp – boala de a-mi vedea numele tipărit în ziar. Acum, da, m-am lecuit. Dar, atunci, când eram la liceu, mai apoi student eram ahtiat să-mi văd numele pe cărți, pe articole. Asta m-a făcut să mă ocup de gazetărie în detrimentul altor domenii – proză, eseu, cercetare care sunt mai serioase. Știi ce o să constat, probabil înainte de a muri, că, de fapt, toată viața am vrut să fiu scriitor și până la urmă am rămas tot gazetar.
Dacă observi că la tv, pe toate burtierele de pe ecran, atunci când am o intervenție nimeni nu titrează scriitorul Ion Cristoiu, ci jurnalistul Ion Cristoiu, sau cum mi se spune în comuna natală, la Găgești, ziaristul, cu Z mare. De boala asta a gloriei te lecuiești greu, dar și când te lecuiești… Am rărit aparițiile la tv, am totuși nostalgia acelor intervenții pentru că îmi dau seama că ăia din studio bat câmpii. Dar, mă stăpânesc, închid telefonul și mă retrag în bibliotecă.
V-a bătut gândul să scrieți o istorie a presei române?
M-a pasionat foarte mult subiectul. Nu numai că am trăit presa, dar m-am și preocupat de presa română. Nu m-am gândit la o lucrare propriu-zisă, ci la niște teme de abordare. Spre exemplu, este foarte interesant de studiat pagina întâi a marilor ziarelor care reflectă un eveniment, breaking news-urile de acum. Ai putea să scrii o carte, cu reproduceri, cum a arătat prima pagină a gazetelor de-a lungul timpului.
Avem o foarte mare problemă, noi nu avem o cultivare a istoriei presei, o unitate a breslei, nu avem nici măcar un muzeu al presei române, măcar o sală a presei într-un muzeu din România. Totuși, presa românească are o istorie fascinantă. Ea a fost reprezentată de Caragiale, de Eminescu, Arghezi. Toți marii oameni de litere sau de cultură au făcut gazetărie. Nu avem acel muzeu, dar n-ar fi singurul lucru care ne lipsește nouă, gazetarilor.
Articol preluat de pe Cristoiublog.ro