România este o ţară plină de talk-showuri, şi totuşi acestea aproape că lipsesc în sensul notorietăţii sau al autorităţii.
Deşi populează ecranele TV cu zecile, moderatorii reuşesc să depăşească două puncte de audienţă (sau 200 de mii de telespectatori) doar în cazuri excepţionale. Oare de ce?
Emisia în direct, în general - şi talk-show-ul în special -, reprezintă în România economii pentru proprietarii de televiziuni. Moderatorul e scump, dar alte costuri nu prea există. Presupunând un salariu de somitate la gazda emisiunii, 5-10.000 de euro, repartizat pe 20 de ediţii acesta dă costuri sub 500 de euro pe emisiune. La aceşti bani se adaugă numai nişte mărunţiş provenit din costurile de început ale decorurilor, repartizate pe întregul sezon, şi amortizări legate de studio, camere şi altele. Producătorul, care e un element-cheie al unei asemenea emisiuni, fie şi numai fiindcă el ar trebui să aducă invitaţii buni, e în general prost plătit, demotivat şi nu are în subordine nici măcar un reporter. De aceea, discuţia din studio e întreruptă doar de publicitate, şi nu de materiale montate.
De aici un pseudo-format, o emisiune-burlan, talk, dar nu şi show, cu mai mulţi invitaţi aduşi în studio în acelaşi timp şi vorbărie infinită. Somnolentă sau nu, gazda poartă răspunderea întregii emisii, zi de zi, fără sprijin din partea unei echipe. Jay Leno, realizatorul american cunoscut românilor un pic noctambuli de pe Antena 3, are un format compus din cel puţin cinci momente distincte. Chiar un Florin Călinescu, în jurul anului 2000, avea la îndemână resurse nu comparabile cu ale lui Leno, dar în orice caz mai mari decât zeroul pozitiv investit de televiziuni în talk-show-urile de azi.
Faţă de o oră de emisie cu Stelian Tănase, care costă sute de euro, televiziunea decentă, la nivelul României, se face cu mii de euro pe acelaşi interval. De exemplu, o emisiune precum „Bazar“, care va reveni curând pe TVR 2, a costat un pic peste 3.000 de euro pentru aproximativ o jumătate de oră. Costurile vin mai ales din deplasări în străinătate. Iar acest „mult“ faţă de talk-show reprezintă „nimic“ faţă de bugetele de pe Discovery, unde un buget de documentar variază între 200 şi 800 de mii de euro.
În lipsa resurselor, televiziunile româneşti şi-au imaginat unele elemente diferenţiatoare greu de găsit altundeva în lume. Există emisiunile de cuplu gen „Cap şi Pajură“, în care două somităţi îşi dau cu presupusul pe rând, ieşind din dinamica dintotdeauna a talk-show-ului, care presupune întrebări şi răspunsuri. Apoi, emisiunea de haită, cum e „Sinteza zilei“, în care Mihai Gâdea, Valentin Stan şi Ion Cristoiu îşi dau dreptate şi se laudă reciproc. Se mai adaugă „plomba de după-amiază“, de la televiziunile de ştiri, un fel de caleaşcă în care o prezentatoare fără prea multă prestanţă mână un atelaj cam obosit şi mereu acelaşi de analişti, pentru a se poticni în câte-un politician-buturugă aflat în studioul celălalt. Pe lângă aceste noutăţi relative, mai dă târcoale grilelor încă justiţiarul rămas fără emisiune după ce în prealabil se descotorosise el însuşi de public, veşnic nemulţumit de ziua şi ora la care a fost sau n-a fost programat. Invitaţii, în general, e bine să fie mai mulţi de cinci, mereu aceiaşi şi să-şi exprime dubii cu privire la tot, un „tot“ care e doar pe agenda partidelor şi a moderatorilor, dar nu interesează publicul.
Nepomenit a rămas singurul personaj TV care reuşeşte să depăşească frecvent cele două puncte de audienţă, goticul Dan Diaconescu. Ne-am mirat cu toţii de succesul lui. În contextul de mai sus, mai e cazul?