Poemul care a existat mai puţin de un minut.
Eram încă adolescent când am citit prima dată versuri de Nichita Stănescu şi mi s-au părut... o bazaconie. Apoi, treptat, poezia lui m-a cucerit. Atât de mult, încât în 1985 am scris o carte, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, ca să explic şi altora în ce constă frumuseţea ei literară. În 1972, ca tânăr redactor la revista Tomis din Constanţa (aveam 24 de ani), am fost trimis de şefii mei la Bucureşti ca să obţin zece poezii de la Nichita Stănescu. Cu figura lui de prinţ rus (plete blond-arămii, ochi albaştri, buze arse, de băutură, dar şi de ardoarea vorbirii), poetul m-a privit ironic. "Exact zece?!" Eram la restaurantul Athénée Palace (la o masă la care se mai aflau Fănuş Neagu şi Gheorghe Tomozei). "Da, zece." Cu un secret amuzament, marele poet mi-a dictat una după alta zece poezii, improvizându- le pe măsură ce le dicta. Erau încântătoare. "Acum - a continuat Nichita Stănescu - scrie pe o foaie separată încă una!" Şi a mai compus una, pe loc, mai frumoasă decât toate celelalte. Eram ameţit de admiraţie. "Îţi place?" "Da! Da!" "În cazul ăsta, să-i dăm foc ca să rămână numai a noastră." Mi-a luat foaia din mână şi i-a dat foc cu bricheta, trimiţând în neant o poezie care existase mai puţin de un minut. Multă vreme, Nichita Stănescu nu a avut o adresă anume. Dormea în locuinţele admiratoarelor lui. Uneia i-a scris într-o noapte, pe un perete, cu un creion dermatograf, un amplu poem. Ea, fericită, n-a mai zugrăvit niciodată apartamentul (nici când a fost părăsită de Nichita, nici când s-a măritat, nici când a născut primul copil).
Odată (când avea piciorul în ghips şi folosea ghipsul ca pe o agendă, scriind pe el numere de telefon), Nichita Stănescu mi-a spus că s-a supărat pe... fotbal (fiindcă echipa noastră naţională tocmai pierduse un meci important). Drept pedeapsă, a hotărât să-i spună timp de trei luni "botfal". Credeam că glumeşte. Dar după un timp, când uitasem episodul, l-am întâlnit pe stradă, în zona Amzei, iar el mi-a dăruit un covrig cald şi m-a întrebat cu seriozitate: "Ce meci de botfal e diseară?"
Sute de sârbi au învăţat limba română numai şi numai ca să îl citească în original pe Nichita Stănescu. I-am văzut întâmpinându- l cu dragoste la intrarea întrun restaurant din Belgrad, unde poetul urma să sărbătorească primirea premiului "Cununa de aur" al Festivalului de poezie de la Struga. La banchetul organizat în sala mare a restaurantului, un chelner i-a adus la un moment lui Nichita Stănescu un telefon cu un fir lung: îl căuta Dora, soţia lui, de la Bucureşti. Dora, zâna lui bună din acei ani, şi-a dat seama că poetul băuse cam mult şi a început să-l certe, iar el s-a întunecat la faţă. După ce a încheiat convorbirea, l-am întrebat de ce se posomorâse atât de tare. "Are dreptate Dora, dar nu trebuia să mi-o spună la telefon. Să mă facă ea de râs pe liniile internaţionale!"
Printre dedicaţiile primite de la scriitori pe care le păstrez cu evlavie se numără şi aceasta: "Lui Alex. Ştefănescu, Noduri şi semne de Nichita Stănescu şi inima cu dor cu tot. Azi". Numai Nichita Stănescu putea să-şi dăruiască "inima cu dor cu tot". Numai Nichita Stănescu putea să dateze o dedicaţie "Azi".