În 1970 (eram încă student), mi s-a încredinţat o rubrică săptămânală de comentarii critice în revista "Luceafărul".
Ştefan Bănulescu, redactorul- şef al revistei, m-a chemat într-o bună zi la redacţie şi mi-a pus în braţe un teanc de cărţi, ca să am despre ce să scriu în următoarele săptămâni. Acasă, printre numeroasele volume lipsite de valoare, am descoperit unul care mi-a atras atenţia de la primele pagini:
"Fecioarele se încurcau în gene,/ Motanii se frecau de damigene/ Şi ne era la toţi atât de lene..." Am făcut un coup-de foudre pentru acest poet (din Iaşi). Ulterior l-am şi cunoscut şi ne-am şi împrietenit (atât cât se poate împrieteni un critic literar cu un poet).
Acum câţiva ani, Gabriel Liiceanu mi-a cerut sfatul: ce poet ar putea să apară într-o colecţie de lux la Editura Humanitas, după Nichita Stănescu. I-am răspuns fără să ezit: - Emil Brumaru.
Gabriel Liiceanu mi-a propus să scriu eu prefaţa şi să fac selecţia textelor, dar, înainte de asta, să-l pun în legătură cu poetul.
I-am telefonat lui Emil şi i-am explicat ce şansă rară are, de a publica o carte la o editură de mare prestigiu. El s-a bucurat şi mi-a mulţumit pentru vestea bună. L-am prevenit că a doua zi o să-l sune chiar directorul editurii.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Emil Brumaru, care tocmai urmărea la televizor un meci de fotbal, a ridicat receptorul şi s-a simţit emoţionat auzind vocea gravă, bărbătesc-melodioasă a lui Gabriel Liiceanu. Nici nu începuse bine convorbirea, când din televizor a răzbătut vacarmul care semnalează iminenţa unui gol.
- O clipă! a spus poetul şi, lăsând telefonul deschis, s-a dus să urmărească faza. Tentativa atacanţilor de a da gol a eşuat, a început un contraatac fulminant şi poetul... a uitat complet de telefon. Când şi-a adus aminte, era prea târziu.
Aşa a ratat Emil Brumaru ocazia de a publica o carte la Editura Humanitas. Iar Gabriel Liiceanu nu mă mai consultă niciodată în legătură cu poeţii care ar merita publicaţi.
L-am vizitat pe Emil Brumaru acum câţiva ani la Socola, faimosul ospiciu din Iaşi, unde el se internase nu pentru că ar fi fost - Doamne fereşte - nebun, ci pentru că se simţea deprimat şi avea nevoie de linişte.
În stilul lui de om mereu burzuluit, mi-a povestit ce păţise de curând. Într-o bună zi a vrut să iasă din curtea ospiciului şi să meargă la un chioşc din apropiere ca să-şi cumpere biscuiţi. Portarul, însă, a reacţionat conform regulamentului şi nu l-a lăsat să iasă.
Emil Brumaru a încercat să-i explice:
- Eu nu sunt nebun cu adevărat. Am venit aici de bună voie, ca să mă odihnesc. Sunt poet...
- Poet?!, a exclamat portarul sarcastic. De ce nu spui că eşti Andreea Marin? Fiindcă şi eu - uită-te bine la mine - sunt Ştefan Bănică. Dar tot nu-ţi dau voie să ieşi în oraş!
Emil Brumaru s-a plâns atunci psihiatrului său care, om cu umor, i-a eliberat o adeverinţă: "Se adevereşte prin prezenta că domnul Emil Brumaru nu este Andreea Marin. Este poet şi are permisiunea mea să iasă din curtea spitalului ori de câte ori doreşte. Etc."
L-am rugat pe Emil Brumaru să-mi dăruiască mie adeverinţa, ca să o reproduc în ediţia a II-a a cărţii mele, "Istoria literaturii române contemporane." Ceea ce el a şi făcut.