Fernando Savater este, astăzi, un nume mare în filozofia spaniolă contemporană. La începutul anilor 1970, însă, era doar un tînăr filozof cam iconoclast, care promitea mult.
Cînd a venit vremea să pregătească un doctorat la Universidad Complutense de Madrid, i-a venit ideea că inventeze un filozof și să facă o teză despre opera sa, ca și cum aceasta ar exista. Era, desigur, o farsă în ordine academică, dar și o curajoasă declarație în ordine filozofică. Vroia să inventeze un discipol al lui Heraclit pe care să-l trateze serios, sperînd că nici un membru al comisiei nu se va prinde că filozoful acela, de fapt, nu a existat. A vorbit în dreapta și-n stînga despre ideea lui și, după ce au aflat ce are de gînd, profesorii i-au atras atenția să nu încerce așa ceva. Dar zvonul s-a dus în cercurile filozoficești madrilene și lumea a rămas cu ideea că Savater va face o teză despre un filozof care nu există. În cele din urmă, teribilul tînăr s-a hotărît dă facă o teză despre Cioran, pe care îl prețuia enorm, cu care intrase deja în corespondență, dar care, la acel moment, era complet necunoscut în Spania, așa că zvonul a persistat. Aflînd asta, Savater i-a scris lui Cioran povestindu-i întîmplarea și concluzionînd: ”Aici, mai toată lumea crede că nu existați, de fapt.” Cioran s-a grăbit să răspundă: ”Te rog, nu-i contrazice.” Cel care credea că a exista pe această lume este un neajuns insurmontabil nu putea reacționa altfel.