În amestecul de etnii din Dobrogea, în localitatea Techirghiol - plină de turci, greci sau tătari - se mai văd şi urmele unei comunităţi mai puţin cunoscute pe litoral: coloniştii germani.
Tudoriţa Horst din Techirghiol vorbeşte româneşte picurând, din când în când, câte un "Ja!" sau un "Nein!" foarte nemţeşti printre cuvinte. Doamna Horst - soţia pe jumătate româncă, jumătate nemţoaică, a germanului Friedrich Horst - e poate ultima dovadă vie că aici au trăit şi colonişti germani. Te-ai aştepta să dai de ei sau urmaşii lor prin Ardeal sau Banat. Dar realitatea e că şi la Techirghiol, în Dobrogea, în general, s-a vorbit şi s-a muncit nemţeşte. Germanii de aici au lăsat urme, biserici construite, case, şi-au făcut un rost printre celelalte etnii de pe litoral. Anul 1940 şi tulburările ce urmau i-au trimis însă pe nemţii dobrogeni - sosiţi aici în secolul XIX şi începutul secolului XX - în Germania nazistă. Au mai rămas 19 Sub sloganul "Heim ins Reich" ("Acasă în Reich"), germanii de aici, alături de alţii din multe zone ale României conduse de Ion Antonescu, au fost strămutaţi, doar cu câte un geamantan la ei, în Germania. 256 de germani au plecat atunci şi din Techirghiol (vreo 16.000 din toată Dobrogea). În localitate au mai rămas doar 19, arată o monografie. Apoi, în comunism, a mai fost un val, când mulţi dintre descendenţii lor s-au mutat în Germania. Puţinii urmaşi ai lor de azi din Techirgiol - sau, mai degrabă, românii deveniţi rude prin alianţă - spun că n-au avut de ales. Că şi-au lăsat averile considerabile şi duşi au fost. Azi pe la primăria Techirghiol se glumeşte cu asta: "Dacă găsiţi câţiva germani pe undeva, aduceţi-i aici! Poate văd şi ăştia ai noştri cum trebuie să muncească", râde cineva. PRIN ISTORIA UNEI FAMILII Când Germania nazistă şi-a cerut "fiii" dobrogeni Comunitatea germană din Techirghiol a apărut în 1907. În anul 1934 s-a ridicat aici şi o biserică catolică, mai exista una evanghelică, cu şcoală, construite pe modelul pe care îl întâlneşti des în satele săseşti. Acum fosta biserică evanghelică e mai degrabă o casă de odihnă pentru germanii care se mai întorc prin unele vacanţe. Iar biserica catolică, de pe Strada Zânelor, are un mare lacăt pus pe poartă. Femeia care mai făcea curat la biserică şi-i mai deschidea porţile, ultima nemţoaică dintr-o familie get-beget de germani, ar fi murit prin anii 90, spune Florin Zisu - nepotul unei nemţoaice, Clementina Heidrich, căsătorită cu un grec, Zissu, care şi-a pierdut al doilea "s" din nume prin România. "Au plecat toţi. Când eram eu mic, îmi amintesc ca într-un vis, că erau câteva sute de germani rămaşi...", spune Florin Zisu. Bunica lui era una dintre femeile din comunitate. O femeie exact cum te-ai aştepta, ruptă din clişeele cu germani: "La ea nu exista gri. Ori era albă, ori era neagră", descrie Florin Zisu rigoarea bunicii. "Acum nu mai e niciun german. Mai e Tudoriţa Horst, care a fost căsătorită cu un german, al cărei fiu ştiu că e inginer. Băiatul e în Germania şi, dacă nu mă înşel, a fost printre cei care au proiectat bordul la un Volkswagen", zice Florin Zisu. Tudoriţa Horst mai trece prin Techirghiol vara. În restul anului, stă la Bucureşti. În casa ei mare, reconstruită modern de fiu, pe model nemţesc, se poate bea un compot de vişine, câinele Lucky aleargă de colo-colo, cât stăpâna deapănă amintiri. Oameni de puţine cuvinte "Comunitatea de germani de aici era cea mai sinceră şi cea mai unită comunitate din România. În toate sensurile. Era vorba de omenie, de lucru, de cinste, de tot ce exista ca viaţă pe acest pământ dobrogean, unde bătea vânt şi creştea piatră", se exprimă plastic nemţoaica după mamă. Despre originile familiilor de germani de aici, doamna Horst a auzit mai degrabă din poveştile soţului, Friedrich - fiul morarului Filip Horst, om înstărit, care a lăsat în urmă, când a plecat, în 1940, o avere considerabilă. Tudoriţa Horst a mai aflat câteva detalii când i-a vizitat pe fraţii soţului, mutaţi toţi în Germania. Erau oameni cu puţine cuvinte când venea vorba de începuturile lor dobrogene. "Nu voiau să vorbească despre cum au trăit pe la început aici. Au zis că le-a fost aşa de greu, că a trebuit să facă ei focul din coceni, să n-aibă apă la fântână şi să meargă prin noroaie. Şi mi-au zis că nu mai vor să-şi amintească. La fel cum nu voiau să-şi amintească că atunci când au plecat în Germania, în anii 40, au întâlnit războiul din Polonia. Şi acolo erau terorizaţi şi distruşi din cauza a ceea ce-au făcut pentru poporul polonez şi evreu. Că ei n-au fost de acord cu ce făceau naziştii, cu această nenorocire care li s-a întâmplat semenilor lor", intră abrupt în explicaţii Tudoriţa Horst. "Au lăsat totul în urmă" Pe Friedrich, Tudoriţa l-a cunoscut după ce acesta s-a întors, de unul singur, înapoi la Techirghiol, după ce fusese strămutat. Bărbatul a plecat întâi în Germania, ca recrut, a făcut războiul, a căzut prizonier la ruşi, de unde a fost trimis întâi într-un lagăr, apoi iar în ţara unde s-a născut. "Dar soţul meu n-avea nicio treabă cu Germania lui Hitler. Aşa cum n-aveau nici ţiganii, să-i trimită la Bug. Dar s-a-ntâmplat aşa", ţine să precizeze femeia. Soţul i-a povestit că, dincolo de ororile războiului, indiferent de tabără, germanii care au fost strămutaţi din Dobrogea "au suferit". "Să nu vă închipuiţi că ei au plecat din România şi au fost foarte fericiţi. Au lăsat totul în urmă. Atâta avere de la neamul ăsta, Horst! Aveau înainte moară, vaci, găini, gâşte şi 10-15-20 de hectare de pământ! Şi i-au trimis acolo, au ajuns într-un lagăr, că aşa se numea. Fără să aibă o restricţie de lagăr, dar aşa se numea. Erau doar cu geamantanul la ei, era foarte greu să pleci şi să laşi totul", descrie Tudoriţa Horst cum au plecat, în 40, germanii dobrogeni. Sacul cu bani Familia lui Horst a crezut că se vor întoarce. De asta socrul Tudoriţei, Filip Horst, a mizat când a fost strămutat pe cinstea proverbială nemţească. I-a lăsat unei cunoştinţe, la Constanţa, un sac cu bani, în ideea că-l va primit când se întoarce. Sacul s-a evaporat, cum s-au evaporat, de fapt, şi comunităţile germane de aici, în mare parte. După război, când Friedrich s-a întors în România, avea să afle că moara şi averea fuseseră "preluate" de ruşi întâi - "au luat soldaţii ruşi atunci şi cele 600 de gâşte, au luat şi sobele de teracotă", spune femeia - , apoi de noul stat comunist român. Friedrich n-a insistat să recapete ce era al lui. S-a căsătorit cu Tudoriţa şi a trăit în comunism câştigând respectul localnicilor. Nici nu avea cum altfel, lasă să se înţeleagă Tudoriţa. "Le repara sobele, motoarele, ceasurile", zice. Povestea se încheie când Friedrich "s-a stins de timpuriu". Asta e tot ce poate spune Tudoriţa. Un ceas Sunt puţine mărturii legate de ce s-a întâmplat cu nemţii de aici după plecarea spre Germania. Tudoriţa Horst spune doar: "Odată ce-au plecat, duşi au fost!". "Au mai rămas ceva descendenţi care au fost obligaţi să se căsătorească cu români, fictiv. Ca să poată rămâne în România. Sora mamei se mai numea Kegler, era domnişoară, şi s-a căsătorit cu un oarecare. Mai era fata lui Eva de aici care a făcut căsătorie fictivă cu unul, Niţescu, ca să nu plece, să n-o ducă şi pe ea în Germania, ca să rămână aici", povesteşte bătrâna de 83 de ani. Şi, cumva metaforic pentru ce s-a întâmplat cu averea şi simbolurile germanilor după 1945, Tudoriţa Horst descrie cum un ceas mare, care era la moara familiei Horst, atârnă acum,cu fală, undeva la primăria din localitate. PROBLEME "Parcă mă învinovăţea că sunt nemţoaică" "Să ştiţi că mai bine se trăia atunci, în comunism, indiferent că eram nemţi, polonezi", zice, surprinzător, Tudoriţa Horst. Totuşi, câteva aspecte legate de problemele care te bântuiau dacă erai etnic german, fost proprietar, în România comunistă, trebuie trasate. "Am fost anchetată de Securitate", zice abrupt Tudoriţa Horst. "Că am vrut să plec, a doua oară, în Germania, în comunism, la fiul meu, care plecase deja acolo, în 1982", adaugă. "Şi nu ştiu cine, cineva de pe-aici, le-o fi zis că eu aş fi vândut casa, că nu mă mai întorc. Eu lucram la Eforie Nord. Şi veneau securiştii şi mă ţineau cu orele de la servici şi mă întrebau: "De ce aţi vândut?", "De ce plecaţi?", "De ce vreţi să mergeţi la băiat?". Le-am spus: "Domnule, puteţi merge acum cu mine să vedeţi casa, că este la locul ei!". M-au hărţuit, pur şi simplu. Le-am zis că nu vreau să rămân acolo, că mai am două fete căsătorite cu români şi au situaţie şi vreau să trăiesc pe lângă ele. Dar şi că vreau să mă duc până în Germania, la fiul meu", povesteşte bătrâna. Securistul - "un băiat tânăr" - i-a apărut totuşi Tudoriţei că ar înţelege. Nu o jignea sau bătea. "Ci parcă mă învinovăţea aşa că sunt nemţoaică", zice. "Şi până la urmă, după câteva luni de anchetare, mi-a venit aprobarea şi am plecat la băiat. A fost un chin!", spune femeia. Dincolo de Zid Contactul cu Germania capitalistă, pentru un cetăţean dintr-un stat comunist, se făcea trecând dincolo de Zidul Berlinilui. Trecerea, îşi aminteşte Tudoriţa Horst, era dramatică. "Diferenţa era ca de la pământ la cer să treci în Vest. Când intram în Est, aproape era ca... nu ca Techirghiolul, dar şi le perdele se vedea că nu eşti în Vest! Şi când treceai dincolo, te luminai la faţă. Acolo, nemţii din vest credeau că noi suntem terorizaţi şi nenorociţi aici. Ne invitau la chefuri şi ne sculau în picioare, în semn de respect, că eram cică invitaţi de onoare, aşa gândeau ei despre noi acolo în vest", spune bătrâna. A cărat la întoarcere tot ce putea duce prin bagaje, ca să le arate şi celor de aici cum e lumea "de dincolo". "Am venit şi am adus la bieţii români câte ceva bun!", spune, de fapt, Tudoriţa. "Râdem acum", adaugă. "Dar ce ruşine a fost pentru noi atunci!". TRADIŢII Cu puşca la măritiş Tudoriţa Horst îşi aminteşte câteva din tradiţiile germanilor de atunci. Mai ales cum îşi invitau aceştia vecinii la nuntă. "Mergeam să invităm oamenii cu puşca la ei în curte. Trăgeam câte un foc de armă, le dădeam ceva să bea şi-i înştiinţam că şi ei trebuie să vină cu ceva la nuntă. Altă tradiţie era dansul. Veneau fetele îmbrăcate cu rochii lungi, tradiţionale, şi cu dantele în păr", îşi aminteşte Tudoriţa Horst. Aici, în Dobrogea, n-a fost niciodată vreo diferenţă de religie, de cultură, adaugă. "Chiar şi acum, în timpurile astea foarte tulburi", spune femeia. "Turci, cu aromâni, cu tătari, toţi se înţeleg. Şi ne stimăm sărbătorile! Că ne este ruşine când este Paştele sau Crăciunul lor, noi să ieşim să prăşim în grădină. Respect pentru om, că şi ei ne respectă pe noi, germanii!", spune femeia.