Undeva, în Pateric, se povestește că un tînăr călugăr întreabă pe un Avva ce să facă dacă vede că un frate călugăr, sau un om în general, greșește: să-i dezvăluie greșeala sau nu?
Iar Avva răspunde: ”În ceasul în care tu dezvălui greșeala cuiva, Dumnezeu dezvăluie greșeala ta”. Reacția înțeleptului este pe măsura renumelui său. Pe de o parte, descrie ceva real. Pe de altă parte, prescrie ceva profund. Adaug acestei întîmplări și un gînd al lui Grigore Palama. Comentînd prounca a 9-a din faimosul decalog (”Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui tău”), Palama extinde puțin sensul prescripției, spunînd că duhul poruncii nu e numai să nu minți despre altul, ci și să taci dacă vezi o greșeală a altuia care nu afectează neapărat pe alții. Dacă greșeala cuiva nu are efecte asupra altor persoane și tu o vezi, nu o dezvălui, căci se cheamă că mărturisești strîmb! Cu alte cuvinte, după Cristos, să nu minți nu mai e suficient, deși e necesar. Este nevoie și să taci asupra micilor greșeli ale celuilalt. O supremă lecție de toleranță! Evident, în privința marilor greșeli, care produc suferințe și pagube, nu se cuvine să tăcem. E vorba doar de a nu face din mica greșeală una mare, de a nu exagera. Este, în fond, o chemare la păstrarea justei măsuri.
Se vede bine, în lumea românească mai ales, că acela care critică public ceva se vulnerabilizează imediat, pentru că stîrnește la rîndu-i pofta multora de a-l critica pe el. Nu doar că apărătorii celui inițial criticat și inamicii celui care critică se vor repezi să-i întoarcă vorbele grele expunîndu-i propriile păcate. Dar și alții, care nu sînt neapărat de acord cu critica aceea, se vor gîndi cum să o submineze mai bine. Și cum e mai bine și mai ușor decît să ataci omul care critică? Reacția zisă ”ad hominem” (adică, o reacție care nu vizează ideile spuse, ci persoana care le spune) este, măcar teoretic, inacceptabilă într-o lume civilizată, a ideilor libere. Una e ideea, alta e omul care o rostește. Dacă judecăm ideea, să lăsăm omul de-o parte. Dacă judecăm omul, să cruțăm ideea. În fond, lumea întreagă trebuie să iasă cu un cîștig din faptele vieții oricui și mai de folos este dacă discutăm separat ideile și oamenii.
Dar lumea funcționează altfel – nu știu dacă fățarnic ori nu, lumea românească e rigoristă. Dacă critici, trebuie să fii impecabil. Cînd critică un păcătos, se vor repezi cu duiumul alții care îi vor scoate păcatul la iveală. Dacă rămînem în spațiul credințelor creștine, mărturisesc surpinderea cu care constat asemănări uluitoare între cei care sar să arate lumii, îngroșate și deformate, hiperbolizate, de nu direct inventate, păcatele cuiva ca răspuns la criticile sale și draci. Voluptatea demascatoare și frenezia ”justițiară” a celor care răspund unei critici cu atacul la persoana criticului este perfect echivalentă cu bucuria pe care dracii trebuie că o au la Judecata de Apoi cînd înfățișează Tronului păcatele celui judecat, doar-doar îi vor obține sufletul pentru Iad.
Discuția poate, desigur, continua și în alți termeni. Cine nu are greșeli (răscumpărate ori ba) în portofoliul propriu? Oricine, așadar, este susceptibil a fi criticat, anume pentru că critică. Dacă ai păcate în tolbă (și cine nu are?) e mai înțelept să fii reținut cînd vine vorba de a arăta greșelile altuia. Pe de altă parte, sînt foarte rari oamenii care se pot abține cînd văd pe aproapele lor greșind. După caz, ”amenda” greșelii se face cu dragoste și cu bun simț, ori cu ură și violență, cu gînd blînd, de îndreptare sau cu gîndul de a-l lovi pe cel ce a greșit, dar toate acestea sînt conjuncturi. Determinantă rămâne pornirea de critica. Și, cedînd acestei ispite, omul se deschide el însuși spre critici. Adevărul factual al spuselor Avvei este probat.
În privința prescripției, cum ziceam, Avva dă un sfat foarte profund. Aparent - și probabil că așa înțeleg cei mai mulți oameni acest sfat, după cum înțeleg și faimoasa aserțiune cristică din Miercurea Mare, ”...că toți cei care scot sabia, de sabie vor muri” –, oamenii înțeleg că e mai bine să nu critice. Această interdicție îi enervează și, nu o dată, îi face să se revolte împotriva învățăturii creștine. Adică, cum să nu critic? Nu sînt liber? În ce altceva constă libertatea mea dacă nu în aceea de a-mi spune părerea? Or, avva nu-i spune ucenicului său să nu critice, ci îi atrage atenția că, dacă critică, să se aștepte să fie criticat la rîndu-i. Ceea ce înseamnă nu un îndemn la îngăduință totală, ci un îndemn la reflecția asupra propriilor păcate. Vei critica, ți se va pune oglinda în față! Este, de fapt, un îndemn la curaj. Ai curaj să-ți vezi păcatele în față, căci dacă vrei critica, asta ți se va întîmpla. Avem curajul acesta?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.