Tânărul care a şocat manifestând acum o lună complet nud pe o macara la Teatrul Naţional a vrut să transmită un mesaj ecologist. Înţelegători, compatrioţii l-au trimis la spitalul de nebuni
Undeva în Centrul Vechi al Capitalei, studentul la Arhitectură Vlad Ghelu refuză apa minerală. Că „are mult clor” şi el a lăsat deoparte mai toate „viciile” – e vegetarian, abstinent şi încă vreo trei chestii „eco” sau cum se vor mai fi numind astăzi. Dacă te uiţi atent la tânărul cu părul încâlcit, cu un aer detaşat, parcă l-ai recunoaşte de la televizor. Doar că, de data asta, lipseşte un element: Vlad Ghelu e îmbrăcat la interviu. Ultima dată când a apărut în presă era la oră de audienţă destul de ridicată. Era chiar după Paşte şi Vlad apărea cocoţat gol-puşcă pe macaraua de la şantierul Teatrului Naţional din Bucureşti, de le-a stat drobul în gât românilor privindu-l. Afişa un banner cu simboluri pacifiste, desenase chiar şi un cal acolo ca mijloc de transport alternativ. Un manifest ecologist. Ridica braţele în aer, părea să se distreze de minune. Jurnaliştii strânşi l-au catalogat drept „un drogat” şi „un sinucigaş”. Vlad pare destul de amuzat de toată istoria. Se descrie mai degrabă drept „un student”, un tip „nu foarte special”. Dus la nebuni Tânărul şi-ar fi găsit – prin meditaţie, zice – ceea ce el numeşte „liniştea interioară”. De aici a ieşit toată tevatura. Voia să le arate bucureştenilor urcându-se gol pe macara vă se pot întoarce la origini. Dezbrăcaţi de inhibiţii şi tehnologie, eliberaţi de maşini, de bani, de zgomot. Profund mişcaţi de gest şi de pacea lui interioară, concetăţenii lui Vlad Ghelu l-au ridicat de pe macara. A ajuns la spitalul de nebuni. A stat acolo câteva zile. Nimeni nu l-a prea crezut că nu voia să moară sau că nu era „fumat”. De pe scaunul de la terasă, Vlad roşeşte uneori la postura în care se află. Se aud picamere, e praf şi se lucrează în împrejurimi. Studentul are grijă să nu-şi uite aparatul de fotografiat pe masă sau machetele-proiect de la şcoală. Nu ai zice că e nebun. Sau dacă e, pare a fi destul de inofensiv cât să circule în libertate. POVESTEA UNUI MANIFEST
Câteva imagini de la înălţime şi de la pământ Vlad Ghelu are 21 de ani şi zice că priveşte partea bună din orice. Poate că de asta, din salonul unde a fost ţinut închis timp două săptămâni, alături de cazuri grave, i-a rămas mai degrabă un banc în minte: Unui tip îi sare roata de la maşină lângă spitalul de nebuni. Rămâne acolo, nu ştie ce să facă. De peste gard, unul dintre nebuni se apropie şi-i zice: „Fiecare roată are patru şuruburi. Ia câte unul de la celelalte trei şi apoi toate vor avea câte trei”. Şoferul, uimit: „Da tu nu gândeşti rău deloc!”. La care, nebunul: „Păi, da! Eu sunt aici pentru că-s nebun, nu prost”. Un banner Prima dată Vlad Ghelu s-a gândit să manifesteze altfel. Ecologist sau nu, Vlad zice că are maşină, are carnet, doar că nu le prea foloseşte. Şi şi-a imaginat că o să iasă într-o zi într-o intersecţie aglomerată la volan, unde să-şi lase pur şi simplu automobilul acolo şi să plece. Spera să-i mai urmeze câţiva exemplul şi aşa s-ar fi transmis un mesaj clar. Cumva, ca-n clipul pentru „Everybody Hurts” de la REM. Nu se ştie însă care ar fi fost reacţia şoferilor din tulburatul trafic bucureştean, pentru că Vlad a preferat să renunţe la idee. Când s-a hotărât să urce pe macaraua de la Teatrul Naţional, Vlad n-a făcut-o din vreun impuls de moment. Tot trecea pe lângă macaraua aia şi se gândea: „Trebuie să mă urc pe ea!”. Cea mai bună dovadă că nu i s-a năzărit pe loc gestul e că a lucrat la bannerul pe care l-a urcat cu el vreo săptămână. „N-a fost ceva spontan. M-a încurcat însă vremea, că a trebuit să leg bannerul acolo, dar bătea foarte tare vântul şi nu s-a văzut mare lucru... E încă la poliţie, sper să-l primesc înapoi, că eu chiar am muncit la el! A fost bătaie de cap”, zice Vlad. Un proverb De fapt, dincolo de vreun manifest, bannere şi gesturi publice, studentul zice că l-a cocoţat pe macara, dezbrăcat, o convingere. „Este un proverb, care spune: «să facem în fiecare zi câte un lucru de care ne este frică». Am luat proverbul ăsta în serios şi am muncit la el. Am lăsat toate viciile la o parte, de la cap la coadă. Cred că în felul ăsta putem să privim viaţa cu detaşare şi să fim deschişi. Fără să avem iluzia asta a controlului asupra vieţii. Ne face un pic mai deschişi”, spune tânărul. A fost proverbul ăsta, ideea că dacă vrea să schimbe lumea, trebuie întâi să se schimbe pe el, plus diferenţa zdrobitoare între „pacea şi liniştea”, pe care el zice că a găsit-o prin meditaţie, şi realitatea din stradă. „Făcând linişte în mine, am ieşit din casă şi am văzut haos, gălăgie, zgomot, praf. Şi m-am gândit „Mă, ar fi frumos, onest vorbind, să fie linişte şi pace şi afară! Să fie aer curat, ca să pot să ies din casă!”, spune studentul. Cam asta ar fi. De asta s-a urcat Vlad Ghelu gol-puşcă pe o macara în miezul oraşului. O macara „Ştii cum face macaraua când eşti sus? Ua...”, se aprinde tânărul. Măgăoaia de fier tremură din toate încheieturile. Acolo, sus, Vlad s-a calmat cu „exerciţii de respiraţie şi meditaţie”. Când a coborât avea pulsul unui aviator, susţine. „Când eşti pe o macara şi bate vântul de te mişcă de pe loc, e o realizare să fii calm şi fericit. Am fost zen... De fapt, nu! Zevzec am fost!”, vine şi o glumă. Ar mai fi stat acolo sus mult şi bine. Plănuia chiar un fel de grevă a foamei, pentru mediu. N-a fost să fie. A venit negociatorul poliţiei, televiziunile, pompierii, salvările. Negociatorul l-a sunat. „N-au fost ameninţări foarte dure, pentru că ideea lor era să nu mă sinucid sau ce-şi imaginau ei. Eu le-a explicat că nu am de gând să mă arunc şi că o să cobor într-un timp scurt. A fost ceva de genul: „Vino jos, te primim cu braţele deschise, uite e şi televiziunea aici!”, spune Vlad. A coborât. I s-a zis: „Intră în Salvare”. „Ca în salvare să mă lege de pat şi să mă ducă la spitalul de nebuni direct. M-au legat de cap, de picioare, am înţeles că asta e procedura. Mi-au luat pulsul şi mi-au zis că mă duc la spital să-mi facă analizele. Le-am zis că nu sunt nebun, nu sunt drogat. Dar n-a contat”, zice tânărul. L-au băgat la psiholog, unde s-a decis să-l interneze. Un salon „Partea cu internatul timp de două săptămâni la spitalul de nebuni, sub tratament... ”, se gândeşte tânărul. „Mi se pare injust. Mai ales că toţi oamenii şi-au dat seama de la bun început că eram perfect lucid şi că aptitudini mentale destul de ridicate. Am trecut printr-o serie de teste, pe care le-am luat cu brio şi totuşi am fost ţinut acolo în continuare. Dar, mă rog, o iau ca pe o experienţă nouă!”, o întoarce la optimism. „Ce era în salon!”, exclamă Vlad. Erau acolo toţi nebunii. Sau, după cum îi caracterizează Vlad „fel de fel de oameni, veniţi cu mari probleme”. N-a încercat să comunice. „Pentru că sunt imposibil de alterat oamenii ăia într-o manieră pozitivă. E altă lume acolo, e doar o iluzie. Unora poate că le prieşte sistemul ăla... Sunt unii chiar pierduţi. Eram cu cazuri grele, cele mai grave”, spune Vlad Ghelu. O alternativă I se dădea „un pumn de medicamente”, în special pentru somn, dar tânărul lasă să se înţeleagă că a mai fentat procedura. „Nu făceam nimic în partea de spital unde eram eu. Eram într-un salon închis. Atmosfera e de stagnare acolo, de involuţie, de degenerare fizică şi morală. Acesta este tratamentul”, spune Vlad. A văzut totuşi că putea fi tratat şi altfel la spitalul de nebuni. „Există partea asta de clădire, unde m-au băgat pe mine, unde ţi se bagă pastile, atmosferă nasoală, degenerare fizică şi psihică. Şi ori accepţi pastilele, ori urmează injecţia. Acolo sunt oameni legaţi de pat care ori îşi primesc tratamentul, ori li se dă injecţia. Treaba e foarte gravă. Dar există o altă parte a aceluiaşi spital, pe care aproape că o vedeam de unde eram eu. Acolo sunt tratamente care se desfăşoară cu voia pacientului – cum era cazul meu, că eu aş fi acceptat, dar n-au ţinut cont de părerea mea, au zis că nu-i interesează din moment ce m-am urcat pe macara! În partea asta de care zic e tratament cu ceaiuri, cu plimbări în zona înverzită, discuţii cu psiholog, exerciţii de gimnastică”, explică tânărul. Acolo unde era el a văzut şi copii. Tineri, aduşi de părinţi pentru că-i consideră „defecţi”. „Aveam un coleg care era acolo de două-trei săptămâni acolo. Pentru că părinţii lui au considerat că este anormal... Dar eu am văzut întotdeauna partea bună a lucrurilor”, opreşte Vlad aici imaginile din spitalul de nebuni. Un nud De când a ieşit de la spital, Vlad pare că şi-a întărit şi mai mult convingerile. Pune la cale şi alte mesaje. Poate tot gol, nu se ştie, pentru că, oricum, din câte spune, urcatul nud pe macara nu a fost prima sa astfel de apariţie printre bucureşteni. Are o mulţime de poze şi filmări cu el cântând dezbrăcat în centru, de exemplu. „Am mai manifestat aşa, dar fără pancarte şi fără să fiu aşa vizibil. Cu asta mă ocup. Am avut o perioadă când în fiecare zi ieşeam dezbrăcat în centru. Am un atelier de pictură foarte aproape. Pe la 5 dimineaţa dădeam o tură în fugă şi intram înapoi! Oamenii ştiu de mine aici”, zice. De ce gol? Ar avea legătură cu perioada Renaşterii în artă. Cu artiştii care s-au întors la reprezentarea nudului, din Antichitate. „Goliciunea noastră n-ar trebui să ne preocupe mai mult decât haosul care este în jurul nostru”, se justifică Vlad. „Mă refer la maşini în primul rând. Pentru că ele ne mănâncă zilele, practic. Eu acolo sus asta am imaginat. Lumea fără maşini”. Un final Dacă Vlad Ghelu ar scrie articolul ăsta, l-ar reprezenta mai degrabă printr-un desen. În loc de cuvinte şi-ar imagina lumea pe care o visează „ca alternativă pozitivă”. Ar lua o placă măricică şi ar pune pe ea aşa: o bucată a Bucureştiului care de obicei e foarte aglomerată – „zona Intercontinental, de exemplu”. „Şi, în loc de maşini, trafic şi beton, aş face o pajişte mare, s-ar recunoaşte clădirile principale, care ar rămâne la fel. Dar în loc de bulevard ar fi o pajişte, ar fi jocuri, ar fi foarte interesant!”, se entuziasmează studentul. Revenind la macara, Vlad zice că s-ar fi aşteptat totuşi să fi fost primit cu mai mult umor gestul lui. „Pentru că eram paşnic”, zice. Când a coborât de acolo cineva i-a zis: „Ţie îţi place cum arăţi?”. La partea asta, Vlad Ghelu s-a cam întunecat. Dar apoi a văzut alături „o fată care era foarte frumoasă”. O jurnalistă. Cumva, s-a făcut iarăşi lumină lângă macaraua de la Naţional.