Se întâmplă să auzim în zilele noastre „nu se poate“, „nu mai avem capacitatea de a rezolva o asemenea problemă“, sau orice expresie care comunică regretul deopotrivă cu inabilitatea sau neputința.
Se spune asta despre ceea ce se poate trata în unele spitale, sau despre ceea ce se predă la anumite materii în școala de azi. Se putea cândva, dar azi nu se mai poate. De câte ori aud așa ceva gândul mi se duce la veacul al XIV-lea, adică tocmai acea perioadă istorică în care se află originile construcțiilor politice Valahia și Moldova.
Un autor nota că vremurile erau atât de grele în Europa de atunci încât nici o invenție nu ne-a rămas din perioada aceea. În intervalul 1348-1353 Europa a fost devastată de o epidemie care a ucis în întreaga Eurasie între 75 și 200 de milioane de oameni, ceea ce a dat o lovitură serioasă societăților din epocă; întreaga populație a planetei a avut nevoie de trei secole pentru a recupera, numeric, devastatoarea pierdere. Și atunci, cum de a fost posibil ca tocmai din acel interval istoric să ajungă până la noi documente atât de emoționante?
Din perioada aceea ne vin scrierile lui Petrarca; faimoasa ascensiune a Muntelui Ventoux a avut loc în 1336, iar autorul a continuat să scrie și în anii tragediei. Epidemia despre care aminteam a inspirat Decameronul lui Boccacio. În perioada epidemiei, Geoffrey Chaucer era copil în Londra. A supraviețuit și a scris. Însă cea mai fascinantă poveste livrescă e cea a călugărului normand Nicole Oresme, care se afla în Paris și, în cei mai dificili ani, când ciuma bubonică era prezentă, a reușit să scrie câteva tratate.
Între acestea se află și De configurationibus, un volum în care regăsim discutată „doctrina configurațiilor“, un fel de teorie a funcțiilor, în care definițiile nu sunt ca la autorii moderni. Oresme și-a folosit „doctrina“ ca să investigheze o serie de concepte de sorginte modernă, precum convexitatea sau concavitatea unor grafice. Ideile cu pricina, importante teoretic, nu au servit la nimic practic în epocă, erau doar un argument intelectual.
Conceptele existau, dar aplicațiile lor încă nu. Parcurgi un asemenea text și te întrebi: cum de a fost posibil ca într-o perioadă când Franța era devastată de ciumă, un autor să gândească atât de clar și de corect? Nu e adevărat că în perioada aceea nu se inventa nimic. S-a scris o literatură care încă interesează și transmite emoții, și există și autori de texte științifice notabile, importante pentru istoria ideilor.
Dacă în acele veacuri nenorocite se putea gândi clar și corect, de ce în vremurile noastre „nu se poate“? Nu am alunecat în epoca de piatră. Nu am rămas fără idei și fără posibilitatea de a face ceva bun cu lumea din jurul nostru. De ce să nu se poată și ceva mai bine? E și acesta un fel de a privi realitatea, nu-i așa?