Nu cu multă vreme în urmă, în altă parte, am publicat un articol provocat de o reîntîlnire cu totul neașteptată cu piesa ”Diavolul și Bunul Dumnezeu” de J.P. Sartre. Piesa s-a jucat în premieră absolută în 1951 la Paris, cu o distribuție plină de vedete (Pierre Brasseur, Maria Casares, Jean Vilar etc), în regia unui mare om de teatru francez, Louis Jouvet. Sartre știa deja cît este de importantă presa și publicitatea, așa că a creat în jurul piesei o continuă rumoare încă cu șase luni înaintea premierei. Dramaturgul avea grijă să strecoare tot timpul în presă informații și bîrfe ”pe surse” despre repetiții, text, actori, controverse artistice, oboseală, nervi, inspirație și altele. Regizorul era foarte bolnav (va muri, de altfel, la o lună după premieră) și asta adăuga dramatism știrilor.
Cam cu o lună înainte de premieră, Sartre a început să dea interviuri incitante în care să explice ce a vrut să spună cu ”Diavolul și Bunul Dumnezeu”. După premieră, piesa a fost criticată puternic din toate părțile. Francois Mauriac a considerat-o inacceptabilă și episcopul din Liege aproape a blestemat-o. De partea cealaltă, Elsa Triolet, soția lui Aragon, a denunțat piesa drept o trădare a nobilelor idealuri... știți dumneavoastră. Piesa a avut, însă, un mare succes de public. S-a jucat de 200 de ori cu casa închisă și apoi a pornit într-un lung turneu prin Franța, Elveția, Germania, Italia, Anglia, Belgia și Africa de Nord. Totuși, am fi malițioși să spunem că succesul piesei a fost exclusiv produsul unui îndelungat efort de PR. Adevărul este că piesa e bună. Și Sartre a avut dreptate cînd, spre sfîrșitul vieții, a spus că dintre toate piesele sale pe aceasta o găsește cea mai izbutită. Are un singur defect: e prea lungă. N-am văzut-o pe scenă niciodată (deși, la începutul anilor 80, s-a jucat cu mare succes și la Teatrul Mic din București, în regia lui Silviu Purcărete), dar din cîte m-am putut informa, reprezentarea ei durează cel puțin 4 ore.
Piesa strînge în ea toate elementele specifice viziunii lui Sartre asupra lumii: Dumnezeu nu există, valorile practicate în numele Lui (”binele”) sînt la fel de confuze precum valorile practicate în numele Diavolului (”răul”), Diavolul este mai degrabă un fenomen de ordin psihologic, inserat în natura umană, decît o entitate supra-naturală care ne asediază morala, suferința umană este colosală pe parcursul unei vieți, dar ea nu are nici o legătură cu ceva ce s-ar putea numi destin, după cum nu are nici sens, ci este produsul celorlalți care fac ”rău” eliberați de orice povară, căci îl confundă cu ”binele” etc. De asemenea, tema fiului bastard care îl elimină violent de fiul legitim, tema iubirii ca prostituție sau tema singurătății în mijlocul puhoiului de oameni – teme puternic sartriene – se regăsesc și aici.
Nu mai citisem piesa de foarte mulți ani și acum, recitind-o, am fost impresionat găsind în ea ceva ce nu mă așteptam să găsesc, avînd în vedere persoana autorului. Am consultat rapid cîteva texte critice și nici unul nu remarcă ceea ce pe mine m-a frapat. Nu pretind că observația mea nu a mai fost făcută și de alții – spun, doar, că din cîte am putut consulta în grabă, nu am găsit-o formulată nicăieri. Iată.
”Diavolul și bunul Dumnezeu” se petrece într-un timp pe care Sartre nu îl indică precis, dar pe care îl putem lesne deduce – războiul țărănesc german din 1524-1525. Un război sîngeros, absurd, haotic, fără pic de onoare și de măreție. Doar frustrare, sînge mult și disperare. Locul, în schimb, e precis indicat: în interiorul și în preajma orașului Worms din Germania. Asistăm, așadar, la toate nenorocirile pe care un război le poate produce oamenilor, indiferent de tabăra în care sînt, de credința pe care o au ori de cît sînd de buni sau de răi. Eroul principal este războinicul Goetz, comandantul iscusit și cam nebun al unei trupe de țărani care luptă foarte bine. Goetz a fost creat de Sartre din amestecul unui personaj real al războiului țărănesc și un personaj dintr-o piesă de Cervantes despre care singur a spus că l-a inspirat decisiv în scrierea ”Diavolului...”. Piesa este, toată, o colosală tulburare, o frămîntare fără ieșire, o confuzie tensionată, o erupere de iraționalitate care caută, ipocrită, să se justifice rațional. O apocalipsă. Ei bine, în toată nebunia, singurul element rațional și civilizatoriu este un bancher. Habar nu am ce a fost în mintea lui Sartre să pună un bancher pragmatic pe lîngă toate celelalte personaje care emit fără oprire declarații metafizice și manifeste existențialiste. Bancherul e un om de bun simț și rațional într-o mulțime de clerici și laici mai mult sau mai puțin exaltați, toți fiind gata de orice în fiecare moment.
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.