Tardiv şi timid, sub presiunea Washingtonului, armata pakistaneză a început să izgonească talibanii dintr-o zonă la cca 100 km de capitală.
După ani de dictatură, Pakistanul are un guvern slab, temător că nu va supravieţui. Nu o poate face decât cu sprijinul armatei şi al serviciilor de securitate. Toate trei sunt cu ochii atintiţi pe India, cu care Pakistanul are un vechi conflict legat de partajul provinciei Kashmir, predominant musulmană.
Ca urmare, Pakistanul staţionează grosul armatei sale de 500.000 de oameni de-a lungul graniţei cu India şi duce o politică sub-subversivă faţă de vecinul de la nord-vest, Afganistanul, perceput ca un potenţial aliat al Indiei. Ca parte a acestui joc strategic, Pakistanul are o atitudine ambiguă faţă de talibani, adversarul implacabil al SUA în Afganistan.
Din punct de vedere etnic, talibanii sunt în majoritate paştuni, aşadar fraţi de sânge cu populaţia din nordul Pakistanului, unde se refugiază şi de unde lansează atacuri transfrontaliere. Armata nu are o prezenţă adecvată de-a lungul acestei frontiere şi preferă să negocieze decât să lupte. Guvernul pakistanez, sub influenţa armatei, acţionează numai la îndemnurile Washingtonului; sau închide ochii la nepopularele incursiuni ale aviaţiei americane pe teritoriul său împotriva elementelor al-Qaida care conlucrează cu talibanii.
Rezultatul este că extremiştii şi-au consolidat poziţia nu numai în zonele semi-autonome din nordul Pakistanului, dar şi în unele relativ centrale. Astfel, după ce au pus stăpânire pe valea râului Swat, la cca 150 km de capitală, talibanii au obţinut acordul guvernului de a introduce legea islamică în zonă, angajându-se în schimb să nu mai terorizeze populaţia (adică pe cei care nu au fugit din calea lor) şi să depună armele (ceea ce nu au făcut încă).
Cum reuşesc câteva mii de talibani să pună stăpânire pe o ţară, în care - între perioadele de dictatură militară - funcţionează totuşi democraţia? Terenul fertil din Swat a fost creat de o sete de dreptate şi ordine, pe care guvernul central nu le mai asigura, de resentimente de clasă îndreptate împotriva latifundiarilor locali şi de anti-americanism.
Totul, pe fondul unei ascensiuni a radicalismului islamic, datorat miopiei politicienilor. Guvernele succesive de la Islamabad au socotit că este mai important să se doteze cu arma atomică şi cu avioane de luptă moderne decât să investească în şcoli. Într-o ţară cu o populaţie de 170 de milioane şi un grad înalt de analfabetism, rolul şcolilor de stat a fost preluat în mare parte de moschei: de madrase, şcolile ataşate moscheilor. Astăzi există de şase ori mai multe madrase decât la proclamarea statului laic Pakistan, în 1947. Majoritatea au fost construite cu bani saudiţi.
Odată cu banii, a venit şi wahhabismul, o formă de puritanism islamic practicat în Arabia Saudită. În vechiul conflict teologic dintre mahomedanismul tolerant sufit, predominant pe subcontinentul indian, şi wahhabism, câştigă teren acesta din urmă.
Victorioşi în Swat, talibanii au încercat să se apropie şi mai mult de capitală. Exista riscul să apară încă un mini-emirat fundamentalist, în zona Buner. Administraţia Obama, care tratează Afganistanul şi Pakistanul ca fiind aceeaşi problemă strategică, a reacţionat energic. Şeful statului major interarme a conferit de mai multe ori cu omologul său pakistanez. Secretarul de stat, Hillary Clinton, a calificat situaţia drept un „pericol mortal” la adresa SUA şi a lumii, în general. Congresul american a condiţionat acordarea unui ajutor civil de 1,5 miliarde dolari pe an (pe lângă asistenţa militară anuală în valoare de un miliard) de combaterea elementelor al-Qaida şi a talibanilor de pe teritoriul său.
Doar aşa s-a hotărât armata pakistaneză să tragă o linie, mai ales după ce talibanii, alertaţi de declaraţiile politice dar, probabil, şi de simpantizanţi din armată, au încercat să mimeze o retragere din Buner de ochii presei. Opinia publică a fost sensibilizată de o înregistrare video în care o fată este biciuită de talibani; sau de declaraţiile liderilor talibani din Swat că nu acceptă ca deciziile justiţiei islamice nou-instaurate să poată fi contestate prin recurs în tribunale civile şi că nu recunosc autoritatea parlamentului, pe care îl consideră „neislamic”.
Rămâne de văzut dacă contraofensiva armatei pakistaneze se va înscrie într-o politică consecventă. Dacă guvernul de la Islamabad va demonstra voinţa politică de a stăvili radicalizarea ţării şi terorismul islamic. Vorbim de o ţară în care mai multe evenimente tragice din ultimele 18 luni rămân neelucidate: asasinarea fostului premier Benazir Bhutto, atentatul ucigaş de la Hotelul Marriott, atacul asupra academiei de poliţie şi chiar presupusa implicare a unor pakistanezi în atentatul de la Mumbay, care a înveninat relaţiile cu India.
Când doamna Clinton vorbeşte de un „pericol mortal”, are în vedere temerile SUA legate de stabilitatea unui aliat dificil; de stabilitatea şi mai fragilă a Afganistanului; de pericolul ca arma atomică pakistaneză să ajungă în mâinile unor fanatici; de riscul izbucnirii unui nou război în care să fie antrenată alianţa NATO. Calificativul „mortal” nu sună tocmai nepotrivit.