La Summitul NATO de la Bucureşti, preşedintele Georgiei a reţinut două lucruri: că ţara sa va fi primită în alianţă, dar că momentul depinde de rezolvarea conflictului cu cele două regiuni secesioniste, aflate sub protecţia Rusiei.
Or, Rusia nu avea interes să înlesnească soluţionarea. Din contră, a întărit trupele de „menţinere a păcii“ pe care le are în Osetia de Sud şi Abhazia şi legăturile cu acestea şi a acordat cetăţenie oseţilor care se simt mai în siguranţă cu paşaport rusesc.
Presat de timp, mai ales după precedentul Kosovo, Saakaşvili a hotărât să rişte şi să restabilească controlul Georgiei asupra Osetiei de Sud. Spera să grăbească aderarea la NATO şi să deschidă calea făgăduitei reîntoarceri a georgienilor refugiaţi după războiul civil din 1991- ’92. Astfel s-a ajuns la confruntarea sângeroasă din ultimele zile.
Tot astfel Rusia a recurs la un pretext primejdios: presupusul drept de a interveni într-o ţară (sau regiune a ei) spre a-ţi apăra propriii cetăţeni. Iar dacă Rusia invocă acum principiul autodeterminării regiunilor secesioniste, Occidentul îi contrapune principiul integrităţii teritoriale a unui stat independent - Georgia. Adică exact invers faţă de ce argumentau cele două părţi în cazul Kosovo.
Dar să nu credem că asistăm la un război al ideilor. Reacţia brutală a Moscovei la imprudenţa lui Saakaşvili, atacurile lansate pe teritoriul Georgiei nu se întemeiază pe principii juridice sau considerente umanitare. Ele sunt un semnal clar adresat Occidentului că Rusia nu digeră uşor implantarea unui nou aliat NATO la frontiera de sud; şi nici existenţa unui regim excesiv de pro-occidental la Tbilisi. Rusia vrea guverne obediente la graniţă. Mai cu seamă în Caucaz, pe unde tranzitează petrol caspic. SUA, împotmolite în Irak şi Afganistan şi preocupate de Iran, nu pot interveni în sprijinul Georgiei. Cu atât mai puţin UE, ezitantă şi dependentă energetic de Rusia.
Saakaşvili s-a jucat cu focul, dar la lumina lui s-a văzut adevărata faţă a Rusiei lui Putin.